Prea multă zăpadă am primit să nu ne bucurăm de ea. M-am gândit ca în următoarele zile să scriu povestea unui om de zăpadă, câte puțin în fiecare seară :).
Nea Promoroacă
I.
A fost odată un om de zăpadă. Promoroacă îl chema și îngheța în micuțul oraș în care, după imediata venire a lui Undrea, toată lumea făcea cărări dimineața. Nu era Nea Promoroacă orice bulgăre diform de trei etaje, ci un respectabil domn de zăpadă, căruia îi plăceau șoșonii de lână și fularele colorate (cât mai late, să și să le poate înfășura în jurul gâtului și pe care să le roadă la plictiseală). Avea nasul roșu și ochii negri de tăciune, ca mai toți verii lui, dar, spre deosebire de aceștia, îi bătea în piept o inimă de turtă dulce. Curios lucru, aceasta nu avea- așa cum s-ar fi cuvenit- formă de pară întoarsă, iar din atrii parcă mușcase un copil înfometat. Nea Promoroacă, șontâc-șontâc se legăna țanțoș în dansul necontenit al fulgilor, îndemnându-i parcă pe trecători să se oprească să guste măcar din bunătatea ventriculelor lui.