”-Nepoate, răspunse unchiul cu asprime, sărbătorește tu Crăciunul după bunul plac și lasă-mă pe mine să-l sărbătoresc în felul meu.
- Sărbătorește-l după pofta inimii, repetă nepotul lui Scrooge. Dar dumneata nu faci nimic.
- Atunci, dă-mi pace! spuse Scrooge. De parcă ți-ar fi de folos! Mult bine ți-a adus până acum!
- Îndrăznesc să zic că am făcut multe lucruri, fără să am vreun câștig din asta, ripostă nepotul. Și Crăciunul face parte dintre ele. Sunt sigur că m-am gândit la Crăciun atunci când a venit timpul lui - pe lângă respectul pentru numele și originea sfântă, dacă există lucruri ce pot fi judecate dincolo de această latură-, ca fiind o vreme a bucuriei; un moment plăcut de prietenie, iertare și generozitate; singurul moment pe care-l știu, cât e anul de lung, când bărbații și femeile par, într-un acord deplin, să își deschidă de bunăvoie inimile ferecate și să se gândească la semenii mai prejos decât ei ca și cum ar fi, cu adevărat, călători în drumul spre mormânt, și nu o specie cu totul diferită având drumuri paralele. Așa că, unchiule, deși nu mi-a adus în buzunar niciun bănuț de aur sau argint, socotesc că mi-a făcut bine și îmi va face bine; așa că zic Dumnezeu să-l binecuvânteze!”
”Deveni un prieten atât de bun, un stăpân atât de bun, un om atât de bun, așa cum bătrânul oraș nu mai cunoscuse, de fapt, așa cum niciun alt bătrân oraș, târg sau orășel de pe lumea asta nu mai cunoscuse. Unii oameni râdeau când vedeau cum se schimbase bătrânul, însă el nu-i lua în seamă, căci devenise suficient de înțelept încât să știe că nimic nu se întâmplase pe acest pământ, nicicând, fără ca unii oameni să nu se fi prăpădit de râs încă de la bun început. Și știind că aceștia-s oricum orbi, se gândi că mai bine să facă riduri de la râs și în acest fel să nu se-arate mai hidoși. Inima-i râdea, iar asta era îndeajuns pentru el.”
(Charles Dickens, Poveste de Crăciun)