despre an. pe scurt, nediacronic.

...

Dragă anule-care-ai-trecut,

         Ești primul căruia-i scriu o pseudoscrisoare în forma asta. O las aici pentru că astfel nici n-o voi pierde, nici mototoli. Parcă mi-e oarecum greu să te împart ca să-mi amintesc toate câte s-au petrecut de-a lungul celor patru anotimpuri în care ai stat alături de noi.

      Pe scurt și nediacronic: am primit inel de la cardiologul-oftalmologul-nutriționistul meu, ca promisiune a Tainei care va urma peste patru luni și-un pic. Am călătorit din sud-vestul până în nord-estul țării [sunt sigură că nici Dar nu a uitat surpriza Castanei cu Iona din salina de la Turda, ori vizita făcută în luna lui Prier domnului Brâncuși, ori călătoria în Moldova și Bucovina, sau urcările la Oașa, sau zilele de la Cluj de la începutul lui Răpciune, sau toate câte au mai fost], descoperind de fiecare dată o altă parte din mine însămi [și din inima lui Dar]. Am visat la un București editorial, dar am renunțat la idee odată ce-am ajuns acolo două zile pentru interviul unui posibil Paris bibliotecar. N-au fost nici unul, nici celălalt pentru mine [noi], căci Răpciune a adus da-ul pentru Timișoara revizuitoare. Mi-am luat la revedere de la domnul Microsoft [fără niciun fel de ezitare], am strâns cel mai esențial bagaj și m-am mutat pe strada Stelelor [da, dintre toate străzile, exact pe asta!]. Am fost departe de prieteni dragi, dar faptul că revederile ne sunt mai rare nu a făcut decât să mă ajute să-mi dau seama cât de neprețuiți sunt... Am scris scrisori în continuare, iar „hora scrisoricească” devine tot mai încăpătoare și asta mă bucură tare mult. Am numărat săptămâni [61] și luni [14] de dar, alături de Dar. Am învățat să fiu mai atentă la ce, cum, când și cât mănânc [nu mai am deloc prânzuri din ciocolată și covrigi de pe stradă; nu mai mănânc fructe la masă, imediat sau înaintea mesei] și am fost zorită să încep să gătesc și altceva în afară de brioșe și salam de biscuiți. Nu am citit mult, dar a fost bun și acel puțin, cu dorința ca 2016 să fie mai rodnic și într-ale cotoarelor. Am devenit locatar în Casa Revizuitoare, alături de o mână de detective „surori ale lui Dex” care mă urnesc în a vedea și-a corecta, literă cu literă, virgulă cu virgulă, tot ceea ce alții au lăsat neadecvat. Cinci luni nu am mai băut deloc cafea [îmi propusesem să renunț la ea], apoi m-am reapucat; acum e simplă, doar pe post de leac când mi se închid ochii și ar trebui să stea treji...

         Cam atât. E timpul să ne luăm la revedere, iar eu să-ți mulțumesc.

     cu litere mici, 

G.

scurtă retrospectivă a retinei virtuale

Gerar:

Făurar:

Mărțișor:

Prier:

Florar:

Cireșar:

Cuptor:

Gustar:

Răpciune:

Brumărel:

Brumar:

Undrea:

............................................................................................................................................................................................................................................

despre așteptarea unei căni cu lapte și a fulgilor de nea

...

de câteva zile mi s-a făcut dor de băut lapte. azi-dimineață, intrată în grabă în cel mai apropiat magazin de Casa Revizuitoare, am confundat borcanele și-am cumpărat iaurt, așa c-a trebuit să-mi pun pofta-n cui pentru înc-o zi. abia adineauri am căpătat o cană de alb [plus o pricăjită pufoasă, proaspăt scoasă din cuptor]. simțindu-i mirosul dulce de fiert, parcă mi-am recăpătat pentru două-trei secunde copilăria... tocmai ce-am terminat-o de primenit pe Hortensia; l-am desfăcut pe Cărtuț și trebuia să le găsim un loc de tihnă cotoarelor rămase în afara rafturilor. abia acum, că am văzut cât e de încăpătoare, am început să prind drag de ea. [nu știu cât și dacă ți-ai dat seama, dar la acasă cel de pe strada Stelelor mai toate lucrurile au personalitate; pe Zebro cel multifuncțional ni l-a adus Moș Nicolae; ieri au apărut Hortensia, propta cafenie a cotoarelor, și Verzulina, măsuța pe care să se sprijine Polarul și care să-mi cruțe picioarele de amorțeală și durere.] Timișoara a văzut azi primii fulgi de nea ai acestei ierni. muuult i-am mai așteptat, ca și pe cana cu lapte băută mai devreme... mai e un strop din 2015. mâine pe vremea asta ciocnim șampanie și întâmpinăm un nou început.

minciunea

...

Scaiete [după ce o luă îmbrățișă blând]: - uite Podul Minciunilor! vrei să-ți spun o minciună?

Ciuline: ... [dârdâind, îngăimă un da]

Scaiete: - ești urâtă!

Ciuline: - ai mințit? de obicei nu zici asta...

14*25

...

25-ul are multe semnificații pentru noi, iar astăzi cu atât mai mult. a fost ziua lui Doamne Doamne, zi de primire a firimiturii de întărire, zi de acasă, zi de revăzut rude și un prieten diamantin, zi de conștientizat nerăbdări, zi fără zăpadă, dar cu cei dragi alături...

înainte de Crăciun

...

Am venit acasă [cel cu Căsuța Curcubeu]. Acum e lună plină și vreo câteva stele în jurul ei. Niciun strop de zăpadă [doar Suru și vecinii lui sunt albi-albi, de mi-a fost mai mare dragul ieri noapte când i-am revăzut așa]. Niciun grad din gerul de altădată [cel care înțepenea aproape instantaneu hainele, odată întinse pe sârmă]. Ascult colinde de anul trecut de la otesiști și mă gândesc la sufletul drag care a primit darul de a petrece anul acesta Crăciunul la oază. Știu, simt că ne poartă și pe noi cu ea...  Noaptea trecută a fost aproape albă. Albă altfel decât cele din copilărie, în care veneau băiatul-cu-bube-de-cacao &co pe la noi și râdeam ore întregi în așteptarea dimineții pentru a ne lua trăistuțele și a porni pe drum cu Nașterea. [Cred că viața ne învață să ne adaptăm schimbărilor care apar odată cu trecerea timpului, când din anumite puncte de vedere nu mai putem fi copii...] Nu i-am scris scrisoare lui Moș Crăciun, am devenit puțin sceptică zilele trecute când, căutând cadouri pentru cei dragi,  mi-am dat seama că majoritatea uită adevărata semnificație a Sărbătorii, acordând mai multă importanță acestui miraj comercial decât Nașterii Domnului și bucuriei pe care aceasta ar fi firesc s-o trezească în sufletul fiecăruia. „Deie Domnul să ne naștem cu toții întru bucurie necurmată!”, iată o  urare mângâietoare pe care am primit-o mai devreme, un gând luminos care să ne fie luminiță tuturor în așteptarea zilei de mâine. Ca dar, îmi doresc liniște și sănătate...

veche pledoarie diacriticei

...

Au trecut aproape trei luni de când deschid ușa Casei Revizuitoare. Pentru moment, e cel mai bun acasă-de-lucrat-talanți pe care mi l-aș fi putut dori. Mare parte din merit li se datorează detectivelor. Răbdării pe care o au cu mine, chiar și atunci când termenele de predat sunt pe ieri. Deși undeva înlăuntrul meu știu că n-ar trebui, mă transform involuntar și inconștient în apărător strașnic al diacriticelor, în  „the officer” sau punător-de-majuscule... Probabil c-o să mă lecuiesc la un moment dat, datorită ieri-ului. Sunt sfătuită zi de zi să caut esențialul de șlefuit în monumentele de corectitudine, altfel e prea posibil să încep să mă agit inutil, nesănătos. 

Cum-necum, oriunde merg găsesc oameni diamantini. Oameni care mă uimesc prin modul în care se dăruiesc și se jertfesc. Oameni stând alături de care învăț că trebuie să devin, la rându-mi, un strop mai om...

esențializare

...

Simt nevoia unei schimbări, în sensul unei esențializări. Al unei urniri hotărâte, al somnului lin după o zi petrecută rodind, al unei mai profunde înțelegeri a vieții... „Puține cuvinte. Multă dragoste.” - gând scrijelit pe o fotografie, apoi, peste câteva zile, un sfat înțelept primit dintr-un loc bine înrădăcinat în liniște, din graiul unui rezervat lup tânăr: „Atunci când omul pierde esența cuvântului [și Cuvântului], își pierde, de fapt, viața...”. Atât. Puține cuvinte acum...

Bazbuduc?

...

Voi fi fost un copil atipic din acest punct de vedere, dar nu-mi aduc aminte să fi avut prieteni imaginari; în schimb, am râs copios atunci când mi-ai povestit despre Bazbuducii tăi. De câteva zile cred c-am căpătat și eu unul. Mi se întâmplă aproape în fiecare zi de când am venit în Timișoara. Uneori de mai multe ori pe zi. Merg pe stradă și mi se pare din senin că văd oameni cunoscuți de la Sibiu. Câteodată e atât de mare asemănarea, încât trebuie să ajung foarte aproape pentru a mă convinge că nu are cum să fie acea persoană... Râd singură de naivitatea mea; de fapt, râd cu Bazbuducul care mă păcălește cu astfel de feste. Ție nu ți s-a întâmplat să te afli într-un loc nou și să ți se pară că vezi în necunoscuți fețe cunoscute?

unde e acasă al tău?

...

„Dintre toate locuințele posibile, cea mai atrăgătoare rămâne, pentru scriitor, literatura. Un personaj feminin dostoievskian spune că oricine, oricât de sărac, de nefericit sau de rău ar fi, trebuie să aibă un acasă la care să se întoarcă. Dintre toate spațiile pe care scriitorul le numește, de-a lungul timpului „acasă”, chiar când ele nu-i aparțin, cel pe care îl locuiește cu cea mai mare îndreptățire este pagina scrisă. Aici e rareori chiriaș grăbit, de aici, împrejurările vieții nu-l silesc să plece, aici scriitorul îți iese în întâmpinare și e întotdeauna acasă.”   

(Ioana Pârvulescu)

59

...

dacă de cele mai multe ori la început sunt entuziasmată, când dau de greu devin aricioasă: mă văicăresc în toate felurile posibile. nu am timp, nu mai înțeleg la ce-mi folosește acel lucru, îmi pare total inutil sau dureros [în funcție de context]. ce mai, o adevărată Miorlau [varianta feminină]! în mâncare nu pun mai niciodată sare îndeajuns [de frică să nu fie prea-prea], iar ciorbele arată atât de limpede încât parc-ar fi pentru betegi [bine că mi-a dat Sherlock un răgaz de-un an să-nvăț să gătesc ciorbă de perișoare și ardei umplut], în fiecare zi cer ceva dulce, te-am înnebunit cu îmbetitul  hainelor, cu numărătorile, cu răzgândirile, cu necuvintele... la toate astea, tu rămâi răbdător și blând. mă repari acolo unde am rotițe care scârțâie. mă privești cu căldură. îmi aduci flori. mă șlefuiești prin bunătatea ta, prin tot ceea ce ești. eu am o singură calitate: cinci cuvinte, pe care le știi, și pe care mă înveți constant că trebuie să le adâncesc... la multe, dragă Dar!

sfat de lectură de la domnul Pleșu

...

„Întâlnirea cu o carte nu e întotdeauna ceva programabil, iar efectul lecturii nu se poate anticipa după calcule previzibile. Întâmplarea – adică destinul – joacă un rol important. Și acesta este sfatul cel dintâi pe care l-aș da cititorului cel tânăr: e bine să ceri „liste de cărți importante” – și să le citești –, dar nu trebuie neglijate întâlnirile fortuite, comerțul cu ce-ți pică, pe nepregătite, în mână, lectura propusă de „soartă” și, uneori, purtătoare de soartă. E util, cu alte cuvinte, să citești „organizat”, dar nu trebuie să-ți refuzi prospețimea unor opțiuni libere, dictate nu de sistematica bibliotecii, ci de neprevăzutul ei. În definitiv, orice te poate marca, orice poate să-ți detoneze vocația, dacă terenul e pregătit și momentul prielnic.”

„Nu trebuie să-ți fie rușine că n-ai citit la timp cărți esențiale, că n-ai citit „tot” ce trebuia citit. Biografia fiecărui cititor are un grafic unic, irepetabil, consanguin cu evoluția sa interioară, cu nevoile și întrebările proprii, cu ritmuri, limite, întârzieri și devansări specifice.
 De aceea, de câte ori mi se cere „lista celor 100 de cărți fundamentale”, mă derobez. Nu există rețete. Nu poți face sugestii de lectură decât celor pe care îi cunoști, cărora le știi „felul”, tulburările, căutările și apetiturile. Fiecare vârstă își are țesătura ei, fiecare individ uman are o chimie interioară care nu se poate sistematiza. În consecință, a recomanda o carte e un act de maximă răspundere și de mare intimitate. Solemnitățile pedagogice, ca și neglijență frivolă, pot strica minți, caractere și vieți. E preferabil, prin urmare, să nu te pronunți decât când cel care te întreabă e, pentru tine, „o carte deschisă”.”

                                          

                                                                                    (Andrei Pleșu, Despre frumusețea uitată a vieții)

povestea celor doi avocado

...

[sau despre cum doi oameni pot vorbi despre același lucru, spune ceva contrar, având totodată ambii dreptate]

Au fost odată doi avocado aleși dintre alte zeci, dintr-o cutie de hârtie de supermarket. Fiindcă aveau coaja cam tare, au fost înveliți cu foaie de ziar și așezați sus pe frigider, să se coacă mai repede. Într-una din seri, unul a devenit salată împreună cu niscaiva usturoi și ceapă. Scaiete, deși el l-a preparat, dup-amestec în vânt nu prea s-a dat. Ciuline îns-atât l-a savurat, că până și noaptea-n pătură ar fi mâncat. Și pentru c-au mai rămas vreo două lingurițe, avocadoul salată a fost învelit cu celofan și pus la rece. A doua zi, înaintea mesei, când au fost scoase borcanele cu zacuști și gemuri, Ciuline a văzut că salata se transformase din verde în maronie. Ochii și nasul au luat-o drept alterată...

- Am aruncat avocadoul, se stricase.

- Sigur se stricase? Trebuia să-mi arăți și mie. [Se ridică și caută în coș, doar-doar îl va găsi. Cu ușoară dezamăgire pe chip, se reașază la masă. Ceilalți doi ochi privesc mirați: de ce-ar căuta două lingurițe de salată maronită? Masa continuă în liniște și avocadoul e dat uitării.]

În ziua următoare, Scaiete îl roagă pe Ciuline să scoată și avocadoul din frigider. Ciuline se uită nedumerit și-l întreabă dacă vrea să-l pregătească atunci. Scaiete  nu răspunde, tace câteva secunde, apoi începe să râdă. Ciuline nu înțelege, așteaptă o lămurire.

- Tu ai aruncat restul de salată care târzâia prin frigider, iar eu am crezut că era vorba de cel de-al doilea avocado, rămas întreg...

- Nu, el e încă învelit, pe frigider.

Morala? Ce e între doi oameni numai ei știu mai bine [uneori însă, ca-n pseudopovestea de mai sus, și acolo apar confuzii], așadar e de preferat ca fiecare să-și vadă de casa lui. Sfaturi se găsesc pe toate gardurile, dar mult prea multe nu ajută cu nimic...

gând târzior

...

E târziu și aproape că „nu mai știu nici câte urechi am în cap”. Nu, nu vreau „să mă dau ghizdavă”, dar m-am urnit să-mi rup câteva minute din odihnă pentru-un mănunchi de cuvinte scrijestate... În ultimele zile am lăsat nescrise multe începuturi de povești din cauza vizitelor [uneori inopinate, alteori justificate ale] lui Ene. Săptămâna trecută mi-am dat seama că e destul de greu să-ți îndeplinești până la capăt rolul de ajutor de Moș Nicolae, dar că într-un final totul iese bine datorită ajutorului pe care, la rându-ți, îl primești [l-aș numi mai degrabă subcontractare scrisoricească]. „Cred că dacă oamenii și-ar scrie scrisori n-ar mai ajunge să fie deprimați”, așa mi s-a scris și asta mă convinge că timpul petrecut în a da viață atâtor plicuri nu a fost irosit, ci roditor-de-zâmbete...

Cu ocazia asta, uitându-mă la dată, constat că anul acesta nu i-am scris lui Moș Nicolae cum obișnuiam anii trecuți...

povceașcă lângă Cărtuț

...

ce faci dacă aduci cutiile cu cărți din boxă și-ți dai seama că nu prea mai ai unde le pune? îți amintești că ai văzut anul trecul în vitrina de la Humanitas un aranjament ghiduș, iei la mână teancurile care așteaptă cuminți și-ți lași imaginația să „împodobească bradul”. ce-i drept, nu miroase a cetină, dar e mai bun decât cel artificial, gata făcut...

povceașcă tihnită

...

într-o bună zi, când o să am răgaz pentru așa ceva, voi rescrie povestea „Ursul păcălit de vulpe”, în versiunea „Ursu-ndrăgostit de vulpe”. până atunci, rămâne bucuria lui 57. când uit eu, îți amintești tu, și viceversa...

contrast? completare...

...

Când Ciuline are mâinile reci, ale lui Scaiete sunt calde, să i le poată încălzi. Dacă Ciuline uită ce a promis, Scaiete o trage de mânecă, amintindu-i blând. De vrea să plece subțire îmbrăcată, îi spune cu frumosul că afară-i cam frig pentru sacoul pe care-l are pe ea; îi poartă mănușile în buzunar, în caz că se răzgândește și are nevoie de ele; îi împrumută vesta de lână cea ursulească, toate ca să-i fie bine... Lui Scaiete nu-i plac condimentele, în special rozmarinul. Ciuline, în schimb, nu se dă-n vânt după ciorba de fasole. Ciuline a revenit la vechiul obicei de a coace în fiecare săptămână dolofane și, după vizita la Bocca del Rio, a descoperit că-i place conopida la cuptor. Scaiete, când o vede, râde cu poftă. Scaiete mănâncă ciorbă seara, Ciuline își face pâine prăjită cu zacuscă și gem. Când Ciuline-i somnoroasă, Scaiete e treaz și vine s-o zorească și pe ea. Și viceversa. Scaiete revizuiește scrisul lui Ciuline, dar când vine vorba să scrie de unul singur e perfecționist până-n măduva oaselor și stă ore-ntregi în fața unui petic de hârtie sau a tastelor. Ciuline bea mai multe ceaiuri pe zi, Scaiete mai răruț că-i mai drăguț. Cam la fel stau lucrurile și în cazul cafelei: una aproape zilnic pentru Ciuline, una raaaar de tot [spre deloc] pentru Scaiete. Ciuline vine cu idei ghidușe, iar Scaiete o ajută să le pună-n aplicare. Ciuline cere dulce-n fiecare zi, în timp ce Scaiete e mereu cumpătat. Scaiete nu face nimic fără să se fi gândit în prealabil de ce, cum și pentru ce. Ciuline, pe de altă parte, e copilul năstrușnic ce-ar renunța ușor la multe de n-ar fi Scaiete să o-mbrățișeze și s-o roage să lupte și să aibă răbdare... Tu Scaiete, eu Ciuline. Ce m-aș face fără tine?

al cincelea membru al Fulariceștilor

foto: © CastAna
...

„o venit iar momentu' să îți încălzesc gâtu' într-un alt mod decât cu o cană de ceai.”

știu pe cineva care-n fiecare iarnă tricotează cu drag un fular, apoi îl dăruiește. despre „familia Fularicescu” poți afla mai multe aici. scrie-i și tu dăruitoarei, poate anul acesta fularul va fi pentru tine!

tu, trecut de opt.

...

Dimineața devreme a trecut zburând și te-ai făcut gata în viteză. [Trecut de fix e deja târziu.] Ai mers cât ai putut de repede, știi că drumul durează în jur de 25 de minute. Te uiți la ceas și răsufli ușurată în gând: până la urmă, ai ajuns bine. Dai „bună dimineața!” domnului portar, care, atunci când nu e distras cu alte cele, îți urează „o zi bună!”. Urci la etajul trei. Ai un card alb în portofel, pe care-l folosești de luni până vineri, înainte de 8:30, pentru a deschide ușa de sticlă. Intri în Casa Revizuitoare. Dai „bună dimineața!” locatarilor deja ajunși. Străbați prima încăpere, apoi faci stânga și mergi tot înainte, până la capătul holului. Dai „bună dimineața!” locatarilor din alte două birouri, apoi deschizi ultima ușă, singura fără geam. Dai „bună dimineața!” detectivelor deja ajunse, care ori își scot fructele și proviziile pentru o zi întreagă de corecturi, ori se duc la bucătărie să-și pregătească un ceai sau o cafea. Îți lași geanta/ghiozdanul/traista pe scaun, haina în cuier, îți scoți proviziile și le pui în dulăpior, apoi mergi să-ți umpli sticla cu apă și să-ți faci primul [uneori deja al doilea] ceai al zilei. Te întorci și te așezi în fața Polarului [întâmplător ori ba, ai căpătat unul identic cu cel pe care-l ai acasă]. Deschizi căsuța în care ajung textele de revizuit. Primești un exemplar din lista zilei. Îți cauți numele scris de mână în dreapta și subliniezi cu marker galben proiectele tale. Încet-încet, începi să auzi: bifă! bifă! bifă! [semn că detectivele s-au apucat de treabă]. În camera revizuitoare sunt 7 birouri [dintre care 6 locuite], 4 ghivece în pervaz și trei mari canaturi [cel care se deschide înjumătățit] luminoase. 22 ochi [4 ori 5 plus 2] în patru, 12 mâini care se frământă în căutarea cuvântului potrivit și 60 degete care tastează. O duzină de ceaiuri în toate cele șase dulăpioare locuite, fructe în fiecare dimineață și căni sau sticle cu apă, nelipsite, pentru a adăpa sinapsele. Te așezi și te apuci de treabă. În căsuță a ajuns primul proiect. Zici și tu bifă, iar în secunda următoare cinci mâini se opresc din ceea ce făceau, iau cinci pixuri și șterg un nume de pe lista zilei...

Nanei, despre dospire

Dragă Nană,

      Ascult iar și iar colinda aceea... Am căutat scrisoarea Brumarului trecut pentru că simțeam din nou nevoia de a-ți scrie. Rândurile de atunci îți povesteau cum se schimbaseră multe în viața mea datorită lui Dar, cum era începutul entuziasmului microsoftist, cum otesiștii îi aduceau adesea sufletului meu motive de a zâmbi, cum așteptam să merg Acasă ca să mă împărtășesc cu bucuria celor dragi.

       Acum schimbarea e cu mult mai multe grade [cam o sută optzeci, ar zice matematicienii]. Odată cu  inelul, am știut că va începe o nouă etapă în viața mea. Și așa a fost! Deși un pic „prăpăstioasă” în timpul verii pentru că nu știam cum se va contura totul, Doamne Doamne a avut grijă să-mi arate, la momentul potrivit, încă o dată, că știe de mine, dăruindu-mi ceea ce aveam nevoie. Așa se face că la finele lui Răpciune m-am mutat în Dacia, printre Stele. Casa Revizuitoare m-a primit ca învățăcel și de-atunci dau bife traducerilor cinci zile pe săptămână, alături de alte cinci detective. Noul cred că-și pune amprenta asupra mea fără să-mi dau seama. Mi-am păstrat rădăcinile, dar pe tulpină apar alte și alte crengi. Crengi care se ramifică și care, la un moment dat, vor forma o coroană. Important e să continue să tindă spre Cer...
       Deocamdată simt apropierea Crăciunului prin colinde și prin mirosul clementinelor. Vremea pare și ea că se răzgândește, așteptăm să vedem ce ne pregătește...
      Nană dragă, aluatul a fost frământat; acum e lăsat la dospit. Va mai dura până să crească și să poată fi pus la cuptor, dar ce rumen și bun va fi după ce se coace!

Cam atât. Gânduri bune,

Dogiana

când stelele se zoresc...

...

...cerul se rozește.

la ce bun?

...

e atât de târziu, încât mi se închid instantaneu ochii de somn. simt totuși nevoia de a scrie un gând; altfel [mi] se pierde... azi-dimineață m-am trezit lamentându-mă c-am devenit un fel de copil de porțelan, care se îmbolnăvește de la orice boare de vânt mai răcoroasă. [nu-i bai, că mi-am revenit ușor de astă dată...] după-amiază însă am aflat o veste care mi-a răstălmăcit rădăcinile. care mi-a reamintit că viața noastră atârnă de un fir de ață care se poate rupe în orice moment... la ce bun atunci toată zdroaba? la ce bun să aduni o viață întreagă lucruri trecătoare, care se pierd, când sufletul are nevoie de altceva? iată cea mai de dorit urare pe care-o poate primi un om, ca să-și poată aduna cele necesare Vieții adevărate: „Să-ți dea Dumnezeu sănătate!”

cine e „Acasă”?

...

cum ar fi să ciocăne cineva la ușă, iar tu, întrebând cine e, să ți se răspundă: „sunt Acasă!” ?

o dată la câteva zile sunt întrebată dacă-mi place-n Timișoara și cum m-am acomodat. alteori, unii sunt nedumeriți cum se face c-am dat Sibiul pe Timișoara... îi privesc zâmbind. apoi le spun, pur și simplu, că mă simt Acasă. ieri am primit completarea potrivită: atâta vreme cât te afli lângă omul potrivit, nu contează că ești într-o metropolă, într-un orășel ori într-un cătun uitat de lume. completarea mea [adaptare după o scrisoare de acum câteva luni a Castanei]: el devine Acasă pentru tine! 

cartea despre case

...

Anul trecut, într-o zi din timpul vacanței de vară [pe atunci încă mai beneficiam de „vacanță de vară”], copilul-iubitor-de-stele m-a invitat cu ea într-o fugă la Brașov. Orașul ăsta mi-a plăcut dintotdeauna, așa c-am acceptat cu drag. Din „drumeția” stradală nu se putea să lipsească intrarea în Cărturești, de unde i l-am luat lui Ștrămpănel pe Apolodor. Tot atunci mi-a căzut în mâini antologia „Casele vieților noastre” [deschizând-o, cum altfel?, direct la povestea doamnei Pârvulescu], pe care-am răsfoit-o puțin, dar pe care n-am cumpărat-o pentru că aveam buzunarul cusut. Recent am primit-o în dar [amândoi] de la ea, s-o citim bucurându-ne de primul Acasă timișorean, cel de pe strada Stelelor.

Știi că mie-mi place să împart, așa că, pe măsură ce descopăr poveștile scriitorilor, vei găsi aici pasaje frumoase culese de la ei.

„Rari oamenii unei singure case, așa cum sunt oamenii unei singure iubiri! Cei mai mulți ne mutăm de multe ori, de-a lungul vieții, și, de la o singură casă luată cu noi la prima plecare, ajungem, cu timpul, după toate peregrinările prin lumea mare, să purtăm înlăuntrul nostru un adevărat orășel plin de povești, așa cum este și cel ridicat de la sine în aceste pagini.” [Ioana Pârvulescu]

dialog duminical

...

- „Nimic nu e întâmplător, totul e proniator!”

- ...

- Doamne Doamne e cel mai tare!

- [râde] Dragă Doamne Doamne, în dimineața asta ai aflat ceva nou: Ești cel mai tare! [râde din nou]

- Mai bine nu... Nu-I place să I se spună asta...

- [tace câteva secunde] Da, smerenia...

alb de Brumar...

...

polifonie brumară. zile care m-au schimbat un strop. care m-au făcut să-mi pun anumite întrebări. care m-au răstălmăcit. care m-au învățat că uneori, vrând-nevrând, ești oprit din fugă. asta ca să înveți că viața e „mare Dar” și trebuie să-l prețuiești ca atare... anomalia globulelor mele roșii mă face să-mi imaginez că am inima albă. [asemenea inimioarei cu margarete pe care o păstrai în sertar pentru un moment special, dar pe care-am găsit-o când am făcut ordine și n-ai mai avut încotro - a trebuit să mi-o dai.] n-am mai fost într-o Casă Albă de dinainte de a se naște Ștrămpănel. am rămas de atunci cu o apatie acută pentru locurile astea. pentru că păstrează în pereții lor amintirea prea multor suferințe... acum am învățat să fiu darnică; să întind mâna și să întorc capul. să stau cuminte ore în șir în fața unor uși care se închid și se deschid continuu [ca un soi de picătură chinezească], sperând că doar-doar va veni și rândul meu. în prima zi mi-a ținut de urât minunata antologie despre case primită de la copilul-iubitor-de-stele, apoi mi-am amintit că dinainte de mutare începusem eseurile despre „Frumusețea uitată a vieții” ale domnului Pleșu, așa că le-am cetit cum am apucat.[am găsit acolo multe care m-au pus pe gânduri. dar și unele răspunsuri...] concluzia e aceeași ca anul trecut: hemoglobina mea e atipică și nu se va schimba. îmi imaginez că am inima albă, la fel ca cea cu margarete pe care-am prins-o de perete. ascult Iris și beau compot de gutui. n-am avut aparatul cu mine să fotografiez frunzele din parcul botanic, dansânde într-un swing foșnitor și blând...azi am spălat fereastra  și, odată cu praful, am înlăturat și oboseala. mâine e ziua joioasă. am copt dolofane pentru detective. abia aștept să-mi povestească noile năstrușnicii făcute de Domni Încurcă-Lume și Doamne Talmeș-Balmeș... tocmai mi-am reamintit un bobârnac primit zilele trecute: „dacă ți-e dor să-mi scrii, scrie-mi! ce-ți pune piedică?”

tu swinguiești?

...

noi swinguim. step-step, triple step e o nouă lecție care ne învață, de două ori pe săptămână, să descoperim o altă firimitură din celălalt. mie-mi reamintește că atunci când mâinile mele sunt reci și-nfrigurate, găsesc mereu căldura alor tale [se întâmplă și viceversa, dar mai rar]. apoi, mai e privirea blândă care mă liniștește când sunt pe punctul de a renunța, de a vrea să stau pe margine. dacă-ncerc să te conving că sunt stângace, mă încurajezi ghiduș. bineînțeles că la un moment dat vine și replica „G, tu chiar te-mpiedici!”, urmată de un râs copios... dacă n-ai fi fost acolo, aș fi renunțat după a doua lecție. apoi aș mai fi renunțat de o mie de ori. [nu e doar despre swing...] 

Domnul Încurcă-Lume

...

Până mai ieri, n-am avut idee că Domnul Încurcă-Lume e, la rându-i, un vizitator destul de recent al Casei Revizuitoare. De la deja consacrata-i replică de „Auăleu! Vai mie...!Vai mie...!”, până la năzbâtiile pe care le face zi de zi, acest domn rârâit are un farmec aparte [și nu scriu asta pentru că l-aș fi văzut și mi s-ar fi părut un Don Juan], inconfundabil [„the one and only”, s-o citez pe Al.] . Săptămânile trecute ne-a transmis indirect că „Revizia mă va da uitării. Își va aminti de mine doar când voi vrea eu...!” Detectivele n-ar spune același lucru după ce găsesc cuvinte, expresii, ori paragrafe întregi netraduse, sau altele redate destul de nepotrivit. Sunat pentru a-l întreba ce s-a întâmplat, Domnul Încurcă-Lume recurge la toate politețurile și reverențele posibile, doar-doar i se va ierta graba și nerevizuirea... Uneori nu e timp de ascultat toate explicațiile mai mult sau mai puțin plauzibile, așa că e muștruluit nițel, după care fiecare se întoarce la ce făcea înainte: unii la încurcat, alții la descurcat cuvinte.

Întrebare la care mi-am dat singură răspunsul:  Ce s-ar face revizorii fără Domni Încurcă-Lume și Doamne Talmeș-Balmeș?

„ai nevoie de muze?”

...

Dragă Scaiete,

Astăzi, că ți-ai descoperit cea mai bună prietenă, nu te-ai mai oprit din numărat. De astă-dimineață și până acum, seara târziu, îmbrățișări de suflet proaspăt înnoit ai tot adăugat... Îmbrățișări scurte, îmbrățișări calde, îmbrățișări ghidușe, îmbrățișări tăcute dar pline de însemnătate, îmbrățișări cum numai zâmbetul tău senin poate dărui, îmbrățișări care spun atât de multe fără a grăi... Câte-au fost de toate și câte vor mai fi, doar Doamne Doamne poate cu adevărat ști... Tu ce poți face e doar la fel să rămâi. Atât, și e de-ajuns.

și eu,

Ciuline

despre corectură

...

dacă n-am avut ocazia până acum să-mi câștig pâinea traducând [n-am avut curajul ăsta tocmai pentru că știu cât de greu e să reușești să jonglezi cu două limbi ca și cum ai face cel mai firesc lucru din lume], mi s-a rânduit să fiu primită într-un loc din care s-o primesc revizuind. corectând ceea ce le-a scăpat [din grabă, neatenție, ori pur și simplu din nepăsare] altora. e solicitant, dar motivant și-mi place mult! acolo mă simt într-un fel ca acasă [dovadă că fiecare are o firimiturică a lui, pe care-o descoperă cumva la un moment dat]... nu doar că mă transformă într-un detectiv de greșeli, incoerențe, lipsuri și alte inadvertențe care nu-și au locul într-o traducere, dar mă învață multe despre editare. despre atenția la detalii. despre cum o virgulă lipsă ori pusă la locul nepotrivit poate schimba totul.[să nu pomenim de sensuri redate greșit care pot provoca adevărate avalanșe...] am iubit limba română dintotdeauna, dar învăț s-o redescopăr din alte perspective. e poate modul prin care, inconștient și involuntar, îmi cultiv acum „memoria vie”.

„din cauza” sau „datorită”?

...

până în anul III de facultate n-am dat niciodată atenție diferenței dintre „din cauza” și „datorită”. la fel ca majoritatea, pur și simplu nu o sesizam. de când mi s-a explicat că nu e aleatorie alegerea, am început să aud mereu în jur oameni greșind. pe unii, care-mi sunt apropiați, îmi permit să-i corectez [sperând totodată că vor reține acest lucru], în schimb altora nu am cum să le spun pentru c-ar suna ca un soi de necuviință din partea mea. așadar, locuțiunea prepozițională „din cauza” introduce o cauză negativă [ex: Nu ai reținut ce aveai de făcut din cauza faptului că nu ai fost atent.], în timp ce prepoziția „datorită” [sinonimă cu „grație” și „mulțumită”] se folosește întotdeauna într-un context pozitiv [ex: Ai ajuns cine ești datorită oamenilor care au contribuit la educația ta.].

molipsitor

...

[aceasta a fost prima „ștampilă” pe care-am descoperit-o în prima zi când m-am mutat aici, și de fiecare dată când ne aducem aminte zâmbim sau ne testăm reciproc să vedem care cască mai repede]

gând de azi despre statul la coadă

...

zi de zi, stăm la coadă. acasă la spălatul pe dinți, apoi  în așteptarea liftului, a autobuzului, la semafor, la magazinul de la colț. stăm la coadă la aparatul de făcut cafea, la ghișeul de la poștă, la cabinetul medicului. stăm la coadă la intrarea într-un amfiteatru sau într-o sală de spectacol, în piața de flori până ce bătrânica vânzătoare termină de pregătit buchetul pentru clientul de dinaintea noastră... stăm la coadă la dozatorul de înghețată, la magazinul de pantofi, și chiar și la librărie. cu alte cuvinte, stăm la coadă cam peste tot. astăzi mi-am dat seama de un lucru important [impresionant, mai degrabă], și anume de faptul că la Doamne-Doamne nu stăm niciunul niciodată la coadă. primim întotdeauna ceea ce avem nevoie. Doamne-Doamne nu zice: „tu erai? hehe! păi stai un pic, mai sunt milioane de oameni înaintea ta care au nevoie de ajutorul Meu în secunda asta!” la Doamne-Doamne nu stăm la coadă, suntem mereu tratați cu întâietate. oare merităm? dar oare conștientizăm ce mare binecuvântare? oare...?

dimineața joioasă

...

o nebună de la etajul șapte se trezește devreme, înaintea Soarelui. îl pândește tiptil, iar când apare își încarcă sufletul cu bucuria tabloului mereu schimbător al Cerului. deschide fereastra, inspiră aer proaspăt și-și spune-n sinea ei: „ce frumoasă-i dimineața! bine-ai răsărit, dragă Soare!” [poza asta-mi amintește de Buffon, regarde le ciel și copilul-iubitor-de-fluturi...]

scrisoare de mulțămire

Timișoara, 

26 Brumărel 2015

Dragă Bunicule-al-Bucuriei,

         Aș fi vrut să-ți împărtășesc aseară câteva rânduri, dar drumul de întoarcere a fost atât de lung și plin de însemnătate, încât am ajuns pe strada Stelelor frântă de osteneală. Eram extraordinar de fericită, dar n-aș mai fi putut deschide polarul pentru a-mi aduna gândurile. Totuși, ca să se păstreze mai bine amintirea celor simțite, îți scriu acum.

       Anul acesta am revenit la Sâmbăta de mână, doicaunul, în semn de mulțumire pentru Darul cu care ne-ai întregit. Pe mine prin el, și pe el prin mine. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne umplem lăuntrurile cu aerul acela binecuvântat de munte. Am inspirat adânc, bucurându-ne de culorile arămiu-aurii-verzui ale pădurii... Au fost de-ajuns privirile, nu ne-au trebuit cuvinte, Apoi, înaintând pe cărare, am căutat băncuța. Dispăruse, nu mai era acolo. În locul ei au fost plantați niște pomișori care peste ani vor crește mari și frumoși. [Așa vom fi și noi, de vom continua să păstrăm puternică temelia, să ne păzim iubirea sinceră...]

         Dragă Bunicule, ne-ai fericit din nou. Ne-ai fericit cum numai oameni-icoană asemenea ție ar putea s-o facă. Ne-ai fericit prin Familia din care ne-am dat seama că facem parte fără a avea vreun merit, ci pur și simplu pentru că suntem privilegiați... Ne-ai învățat că distanțele nu sunt ziduri atunci când oamenii se iubesc și că, pentru câteva ore petrecute împreună, se sacrifică prin frig și ploaie și  vânt și gări anonime. Ne-ai reamintit că trebuie să avem „inimă curată și minte întreagă”. Că trebuie să ne „depășim prin credință și să ne dăruim prin iubire”. Ne-ai vorbit despre frumusețea familiei întemeiate pe valorile tradiționale prin glasul lupilor tineri. Ne-ai înseninat chipurile prin faptul că zilele acestea două au fost minunate, „pe măsura sufletului tău”. Ne-ai mângâiat de Sus pe fiecare și am simțit acest lucru ca pe-o binecuvântare... Ne-ai trimis un ucenic-icoană care să ne sădească gânduri bune în suflet, care să ne povățuiască atât de bine încât să ne simțim ca niște nou-născuți, ca după spovedanie.          

           Dragă Bunicule, știm că într-un fel inexplicabil ne porți și pe noi într-un colțișor dintr-un sertăraș al inimii tale mari. Ne-ai dat putere pentru întărirea temeliei și-ți suntem recunoscători...

cu bucurie,

 G.  

52 și 25

...

52 și 25, ce frumoasă și oglindită întâmplare! [căci întâmplare înseamnă, de fapt, „din voia lui Dumnezeu”] împreună am redescoperit altfel matematica. am transformat-o într-o numărătoare-așteptare-cu-răbdare, într-un joc de copii mari care încă se bucură de viață ca unii mici, într-un prilej de a ne aminti de acea seară răcoroasă de Brumărel și a-i mulțumi bunicului pentru că ne-a așezat pe băncuță pentru a-i asculta povestea. continuarea o cunoști... 

aripi pe pământ

foto: © PhotogrAndra

când oameni și locuri dragi sunt departe kilometric, nu-ți rămâne decât să închizi ochii și să-ți imaginezi că ei sunt acolo, lângă tine, îmbrățișându-te. că te afli în acele locuri-mângâietoare-de-suflet unde ai avut răgaz să privești cerul, stelele, norii, luna și soarele, unde ai ascultat șuierul ierbii și serenadele greierilor, unde ți-a fost teamă să nu-ți cadă vreun măr în cap în timp ce desenai forme norilor uitându-te printre crengi... of, cuvintele nu vindecă dorul!

vinovatul

...

Dacă trecut de ora 10pm mi se întâmplă să fiu voioasă și plină de viață ca și cum ziua abia ar fi început, nu e datorită polifoniei cotidiene [aceeași și mereu alta] sau poznelor aducătoare de surâsuri ale traducătorilor, ori timbrelor de 60 bani cu maci, sau frunzelor aurii ce acoperă Calea Torontalului, nu e nici măcar datorită prăjiturilor [cu mere, foi de miere și alte minunății, toate primite în dar de la mătușa care mereu gătește bunătăți] mâncate la 6 fără ceva, sau ciocolatei lichide cumpărate special pentru că e cu B12, sau orei de swing [încă sunt stângace la a bate step-step, triple step... asta ca să nu scriu că sunt pe lângă complet], sau pufuleților înveliți în ciocolată, sau albumului Grigorescu împrumutat de la muzeograful de pe strada Lunei [omul acesta chiar are un muzeu în miniatură acasă și știu pe cineva de la Sibiu căreia tare i-ar plăcea să treacă în revistă lucrușoarele valoroase adunate de el de ani de zile], sau ceaiului negru cu lapte băut în Cărturești alături de un omuleț nou cu pretextul de a face schimb de vederi [eu am fost privilegiată pentru că am primit una îngălbenită de vreme, provenind de la două generații], sau liniștitoarelor fărâme șandreene, sau compotului acrișor de gutui pregătit de sora cea grijulie... Au avut și acestea toate adunate rolul lor, dar adevăratul vinovat ești tu. Știu că nu-ți plac fetele care vorbesc mult, așa că tac. E târziu...

horă tomnatică

dacă te întrebai cât, ei bine...

schimbare de treacăt

...

Zilele-au căpătat un alt treacăt. Trec altfel, voiam să scriu. Nici nu apucăm bine să ne dezmeticim urdorile, că se și apropie venirea lui Ene pe la gene...Și totuși, sunt pline-pline-pline. Pline-ochi, cum spune vorba românească.

Am fost Acasă. Scurt, dar mângâietor.[Drumul de patru ore mi-a amintit că Acasă rămâne Acasă mereu, indiferent în ce alte locuri te poartă viața.] Cu îmbrățișări ale celor dragi. Cu priviri și tăceri al căror înțeles nu e neapărat limpede, nici fără de ghimpi pentru „gândacul dintre coaste”. Cu o vizită de câteva minute în grădină, pentru a trece în revistă ce mai fac pomii și Căsuța Curcubeu. Cu Ștrămpănel care abia își aștepta un partener de fotbal. Cu tort de zahăr ars și cremă de ciocolată pentru cei doi sărbătoriți. Cu urcat la Casa unde-L simțim mai aproape pe Doamne Doamne. Cu...tot ce înseamnă Acasă.

adiere tomnatică

...

„Bonjour! ...Auăleu! Vai mie! Vai mie...” 

 Aceasta a fost doar una dintre replicile care ne-au adus azi râsul pe buze. Venea din partea domnului Z., pe care fetele l-au luat la rost că nu și-a făcut treaba ca la carte elvețiană.

Două săptămâni. Au zburat ca o clipită. Ceea ce mi se pare extraordinar e faptul că nu mă simt deloc străină. Chit că mă pierd adeseori și nu mai știu unde sunt, orașul ăsta mi-a devenit din prima zi un primitor Acasă. Nu mai găsesc zecile de obloane verzi cu care-mi delectam privirile pe fiecare stradă din Sibiu, dar descopăr, în schimb, destule alte micutisme care să mă preocupe: balcoanele cu mușcate, aleea cea lungă [și pe care se aștern acum gălbui-arămii frunze] a Căii Torontalului, bătrânicile vânzătoare de flori din Piața 700, pâinea bavareză, ștampilele graffiti de pe ziduri [ultima care mi-a plăcut a fost cea cu „Loc magic”, văzută duminică, imediat după ce-o asigurasem pe Tina c-ai parcat-o în siguranță], denumirile străzilor, plus atât de multe altele de care nu-mi amintesc acum poate din cauza oboselii...

Mâine mergem să-i convingem pe părinți prin viu grai că fericirea nu e doar așa, de flori de măr de mai și de liniștire a grijilor, ci că suntem recunoscători de chiar-chiar pentru acest început de aprofundare împreună...

47

...

Dragă tati,

Anul ăsta de ziua ta am simțit un altfel de dor. E imposibil de greu de surprins în cuvinte bătăile  inimii, dar știu că, deși a fost o lucrătoare zi obositoare ca toate celelalte pentru tine, ai primit și micile gânduri bune trimise de aici, căci distanța nu e loc...

Cu drag 

și cu recunoștință pentru omul care ești.

What's new about "the future Mrs.Cama”?

...

Nu am renunțat la scrisul copilăresc-criptat, dar au fost zilele atât de pline, încât pur și simplu n-am mai apucat să scrijestez nimic. La fel s-a întâmplat și cu promisa scrisoare pentru Ștrămpănel, care tot mai așteaptă să prindă viață pe un petic auriu cumpărat de la magazinul de pe colț, cel care „vinde bucurii”. Oarecum, poate e mai bine să devin mai rezervată, însă, pe de altă parte, știu că nu vreau să renunț la pseudojurnalul ăsta cu care am crescut încă din timpul liceului...

De când cu schimbarea, mă simt într-un soi de maraton care mă umple de liniște. Sună paradoxal, nu-i așa? Maraton pentru că din zori și până târziu în noapte aprofundăm doicaunul urnirea, revizia și algoritmul, ținerea de mână fără grabă [acum nu mai am trenuri de prins], gătitul [deja ne-am specializat în tot soiul de combinații de legume la cuptor], plimbatul pe străzi necunoscute mie [ție ți se pare amuzant și mă testezi să vezi cât de pierdută în spațiu sunt], dar și împărtășirea momentelor frumoase alături de prieteni diamantini. Liniște pentru că grija ta de fiecare clipă mă face să mă simt o privilegiată, ca un pui de rândunică învelit de căldura aripilor mamei lui...

Revizia are părticica ei de merit. Învăț în fiecare zi să-mi exersez meticulozitatea, atenția, grija pentru scrisul corect, și câte și mai câte... Cu alt răgaz, o să-ți povestesc mai pe-ndelete despre porțiile de râs datorate exprimărilor șui din unele traduceri, care le dau avânt corectorilor atunci când proiectele vin de-a valma. Azi am găsit eu însămi câteva expresii care mi-au smuls zâmbete largi. Poate-mi voi face timp să scriu zilele viitoare și despre ele. Întâi de toate, va fi despre „bifă!”.

25 [un sfert de veac]

...

darul nostru de 49 nu a fost nici tortul de ciocolată, vișine și nuci, nici aranjatul cărților, ci faptul că am fost împreună. că ne-am umplut de praf împreună, că am întors casa pe dos și apoi am pus totul la loc. că te-am sărbătorit alături de câțiva diamantini prieteni de-ai tăi, care acum au devenit și-ai mei... totul împreună.

ștampile pe ziduri timișorene

...

dacă nu obloane verzi, aici am găsit o altă alternativă. fiecare oraș are frumusețea și farmecul lui, fie că e la munte ori la câmpie. cu atât mai mult cu cât abia începi să-l descoperi...

poveste revizuitoare

...

de-abia acum încep să pricep ce înseamnă să faci ceva care ți-e drag cu adevărat. să fii într-un loc unde să descoperi constant alte și alte lucruri... am ajuns într-o echipă de oameni care, mai presus de a fi veritabili băutori de ceai [cel puțin la noi, fiecare are o colecție de sortimente în birou] și cafea, sunt zâmbitori și meticuloși până-n măduva oaselor [„munca de revizor e muncă de chinez bătrân”] în ceea ce au de realizat. n-am știut niciodată prea bine cu ce se mănâncă traducerile, dar prin șansa care mi s-a dat voi avea multe-multe de învățat. tot ce-mi rămâne de făcut e să fiu cuminte și să prind rădăcini... în rest, inima e foarte bine tratată - doctorul o auscultă zi de zi...

prima mea zi Swiss Solutiană

...

aprofundatul are legătură și cu revizuitul. azi a fost prima zi oficială pe „planeta” Swiss. am simțit că mă aflu înspre acasă și în ceea ce privește modul în care-mi voi câștiga pâinea cea de toate zilele... mediul de acolo, oamenii și atitudinea lor, mi-au dat avânt...

poveste cu butoni

...

din fiecare călătorie împreună avem de învățat despre celălalt. ieri dimineață, ajunși în orașul natal al lui Dar, ne-am dat seama că luasem cămașa cea albă, dar butonii rămăseseră cuminți în cutiuța lor de pe strada Stelelor. soluția a fost să purcedem repejor în căutarea unei perechi de rezervă. nu știu cum reușește mereu, dar lângă el nimic nu e o problemă: am găsit o doamnă vânzătoare tare amabilă care s-a oferit să ne ajute într-un mod mai atipic. așa se face că uitarea celor doi pseudonasturi ne-a făcut să ieșim din acel magazin cu zâmbetul pe buze. ulterior am aflat cum cu ceva timp în urmă, a doua pereche [cumpărată de Dar pentru că și altădată uitase prima pereche acasă] de butoni îl salvase pe matematicianul microsoftist... avem de învățat unul despre celălalt și datorită prietenilor noștri. mi se pare minunat cum prietenii tăi sunt acum și prietenii mei, și viceversa. mai mult decât poveste despre butoni, aceasta era poveste despre Tudor și ceilalți diamantini cunoscuți ieri și azi. a început clasa lui „aprofundăm”...

„-Poți să numeri o veșnicie?”

...

se uitase la ceas cu câteva minute în urmă. văzuse că e aproape de miezul nopții. s-a ridicat pe vârfuri, apoi i-a șoptit la ureche: „Dar, e unșpe!”. el a privit-o cald, blând, cu ochii-i senini ca marea, apoi i-a cuprins fața în mâini și a întrebat-o zâmbind ghiduș:

„- Poți să numeri o veșnicie?”

Dar. Swiss. Timișoara.

...

am ajuns Acasă la tine, locul devenit de acum Acasă și pentru mine. am ajuns după un drum care a durat aproape dublu din cauza accidentului de la Miercurea, de unde am înțeles că sunt în viață piedici în fața cărora nu ai altceva de făcut decât să aștepți și să te întrarmezi cu răbdare. în căsuța de pe strada Stelelor, cea între ai cărei pereți domnește liniștea, mă aștepta un buchet de ochiul-boului roz și mov. după ce-am lăsat bagaje, cutii și cutiuțe, gazda cea primitoare ne-a poftit la masă, iar apoi am făcut un minitur al centrului [cu înghețată de la Bruno], pentru Ștrămpănel, mama și tata. apoi Coșarul și-a luat zborul înapoi, spre primul Acasă, nu înainte ca noi să fim sfătuiți de bine... s-au mai schimbat peisajele urbane ale Timișoarei de la ultima mea vizită. încă sunt destule locuri în renovare, dar unele și-au cosmetizat fața sau fațada. mesajul de „Vă rugăm căscați” mi-a furat un zâmbet, ca de altfel toate cele ce sunt aici diferite față de Sibiu. faptul că încă mai durează până să se lege unele sinapse și deocamdată mă pierd pe străzi, îmi place la nebunie! Acasă e îmbrățișarea ta, sunt aripile care mă-nvelesc cu iubire. am venit Acasă...

o [zi]

...

aproape am terminat de împachetat bagajele. mi-a mai rămas un colț din plăcinta cu mere primită, tocmai am citit scrisoarea pe al cărei plic scria, în stilul domnului Ciomâzgă: „Georgi, cale DREAPTĂ spre cele care te așteaptă!” și mi-am amintit că mai am câteva minute ca să scriu despre ziua de azi. Microsoft - capitol încheiat azi. de acum înainte poveștile de call-centre se vor transforma într-unele revizuitoare. mi-am luat la revedere de la chiubicăl și uși autoblocabile. dâra amară au diluat-o bucuria Poezitoarei, a Spiridușei și a Tâlvanei. pe prima pagină a poeziilor domnului Yeats scrie că „Începutul a început, dar nu este un început din senin, ci o continuare a altor experiențe frumoase pe care le-ai trăit.”, iar piesul scrisorii e din Liviu Rebreanu: „Iubirea nu este un târg: te iubesc pentru că mă iubești. Iubirea este o certitudine: te iubesc pentru că te iubesc.”... în rest, sunt un pic obosită, și-i dau dreptate cui mi-a scris că „Încep să crească ++urile? Eu cred că tu nici nu realizezi.”. atât pentru azi. de mâine punem început bun împreună!

două [zile]

...

m-am trezit cam târziu. n-am mai apucat să scriu e-mailul cel important, nici scrisoarea de mulțumire. am făcut în schimb „ciorbă de broaște” [cum numește Tâlvana amestecul de legume fierte care nu-s niciodată aceleași sau în cantități constante; nici tocăniță, nici ciorbă, adică un soi de hibrid gastronomic...], în cazul în care ni s-ar fi făcut foame de mâncare caldă la amiază. apoi am plecat, nările simțind mirosul de ceapă impregnat în haine, s-o îmbrățișez pe Ana. n-am fost o gazdă prea bună nemaiverificând ora exactă la care vine matinalul tren ludușean, și-am ajuns cu niscaiva minute întârziere în Piață [ca niciodată, Castana era în fustă și avea pe umăr traista cu flori leită cu a mea, pe care i-am trimis-o anul trecut de ziua ei, plus o Curcubella mai lunguiață]. citea din „Pădurea spânzuraților”, pe singura bancă ce se mai găsește acolo momentan. după îmbrățișarea de urs, am dus-o să vadă cafeaua nemăcinată de la Arhivă, apoi l-am ales pe The Refresh pentru povceașcă. Dani [am aflat de pe bon că așa-l cheamă pe tipul chel și mereu binedispus - chiar dacă obosit - care face amestecurile acelea minunate de freșuri, plus combinațiile de cafele și ceaiuri] ne-a recomandat azi o cafea dublă cu caramel, și-a fost cea mai uriașă cană pe care-am băut-o vreodată [dacă ajungi pe la ei prin ceainărie-cafenea, s-o încerci cu încredere; e tare bună...]. am aflat despre planurile ei doctorale, despre ce se mai întâmplă în familia de pe strada Lalelelor, și despre toate lucrurile mici-mărunte care-i bucură sufletul. când i-am spus despre disertație, m-a întrebat nedumerită de ce nu Micul Prinț [asta în măsura în care aseară chiar îl menționasem în treacăt în ideea că povestea lui ar fi cea care m-ar bucura și îndemna să mă urnesc la treabă bună oricât de ostenită]. ajunse la Habitus la secția cărților pentru copii, am ochit cele trei versiuni traduse de pe raft, am citit dedicația, am văzut că e de muncă, și le-am cumpărat. acum urmează să scriu e-mailul cel important și să mă pun pe analizat [rectific: să ne punem pe analizat; împreună, căci și tu-l iubești pe Micul Prinț]. după ce-am recuperat telefonul uitat [„mă sună Ana!” - și ea era lângă mine], ne-am mai perindat prin piețe în căutare de vederi, apoi ne-am luat plăcinte și le-am mâncat pe banca din fața oblonului verde unde sunt cele două păpuși care se țin de mână [stând acolo, am văzut-o trecând pe talentata pianistă care se întoarce în tărâmuri weimariene joi, așa că a fost un moment tocmai potrivit pentru o îmbrățișare căl-du-roa-să]. am mers și-n parc [la soare și la umbră], apoi fiecare a pornit înspre o altă parte a orașului [nu înainte ca eu să primesc pâine coaptă de doamna Angela și nugat]. Ana către gară, eu spre chiubicălul dinlăuntrul ușilor autoblocabile. a fost o penultimă zi de lucru grea. cu oameni neînțelegători, nerăbdători, neascultători, dar a trecut și ea... dac-o să-mi fie dor de ceva de aici, o să-mi fie de cineva [dacă departe, o să le trimit bobârnace scrisoricești, căci prietenii adevărați sunt asemenea stelelor...]. faptul că după ce „evadez” știu că urmează să aud o voce caldă și blândă spunând „aaaa-șaaaaa”, mă ajută mereu și m-a întărit de patruzeci și șapte de săptămâni încoace... lecția de final a zilei? să fim mulțumitori pentru tot ceea ce ne dă Doamne-Doamne, căci El ne vrea binele chiar și atunci când noi nu ne dăm seama!

trei [zile]

...

azi m-am zorit devreme, ca să prind microbuzul cel neîncăpător condus de șoferul care face mereu haz de necaz [chiar și atunci când oamenii sunt nemulțumiți, căci nu te poți aștepta să fie binedispuși când îi duci o oră ca pe niște sardele]. când m-am dat jos și am văzut mașina cu numărul DAR, am zâmbit și mi-am spus în sinea mea că, în ciuda ploii și a norilor, va fi o zi frumoasă. ajunsă la căsuța portocalie, am băut o cafea, m-am mai dezmeticit un pic, apoi am plecat la vecina-cea-cu-mii-și-milioane-de-vieți, pe care n-o s-o mai prea pot vizita. am căutat la întâmplare printre rafturi, cu nădejdea că voi găsi măcar un firișor de care să mă prind, și până la urmă așa a fost. cel puțin am un punct de plecare, ce poartă numele doamnei Irina Mavrodin. am scrijelit două petice aurii, apoi le-am învelit cu grijă în plicuri și le-am transportat minunatei cutii roșii. la Astra m-am delectat cu câteva eseuri de-ale domnului Pleșu, așezate parcă intenționat cu perspective diferite asupra vieții unele lângă altele. în drum spre chiubicălul F606, m-am întâlnit cu doamna tânără și mereu drăguță de la poștă, cea tunsă scurt [un pic șui, dar o prinde foarte bine!]. am văzut cum mi-a zâmbit larg de la câțiva metri, așa că i-am dat „bună ziua!”, iar ea mi-a întors salutul. ca și cum ne cunoșteam și ne bucuram să ne vedem reciproc. orele de troasantsoasantsanc au trecut destul de greu, dar mă consolam știind că mai sunt doar două zile și gata. de fapt, ceea ce m-a ajutat [fără să-mi dau seama acolo] a fost gândul pe care mi l-ai împărtășit aseară înainte de moș Ene, și anume că suntem tineri, sănătoși și botezați. cum să nu putem face o treabă bună? „am început și am terminat ziua cum se cuvine!”, să te citez tot pe tine... 

„Artă nepoetică”

...

Astă seară, căsuța mea poștală virtuală, a primit un mesaj de la Poezitoarea care nu a mai scris versuri de o bună perioadă de timp [ dac-ar ști că am picat testul ghicitorii în drum spre casă, poate ar fi dezamăgită de mine... ]. Trebuie că acum, că se apropie vremea roadelor, s-a întors și ea la vechi obiceiuri compozitorești. Nu am putut să nu împart scrisul și cu tine, așa că iată-l:

Taste, fiți gata,
pot și eu să scriu
poezie:
scot cuvinte
din morminte,
le-nșir ca pe rufe la uscat,
cu capul în jos, nespălate,
le așez deranjate
pe funia cu care le-am măsurat umbra -
Ei, fir-ar, trebuie s-o iau de la capăt;
mi-au scăpat două rime
și-un fel de-nțeles.
backspace, backspace, backsp


pies: Nu știu cum s-o conving, dar poate până la urmă va prinde aripi toamna asta pagina despre care mi-a povestit la povceștile noastre refreșuitoare...