...
E târziu și aproape că „nu mai știu nici câte urechi am în cap”. Nu, nu vreau „să mă dau ghizdavă”, dar m-am urnit să-mi rup câteva minute din odihnă pentru-un mănunchi de cuvinte scrijestate... În ultimele zile am lăsat nescrise multe începuturi de povești din cauza vizitelor [uneori inopinate, alteori justificate ale] lui Ene. Săptămâna trecută mi-am dat seama că e destul de greu să-ți îndeplinești până la capăt rolul de ajutor de Moș Nicolae, dar că într-un final totul iese bine datorită ajutorului pe care, la rându-ți, îl primești [l-aș numi mai degrabă subcontractare scrisoricească]. „Cred că dacă oamenii și-ar scrie scrisori n-ar mai ajunge să fie deprimați”, așa mi s-a scris și asta mă convinge că timpul petrecut în a da viață atâtor plicuri nu a fost irosit, ci roditor-de-zâmbete...
Cu ocazia asta, uitându-mă la dată, constat că anul acesta nu i-am scris lui Moș Nicolae cum obișnuiam anii trecuți...
Cu ocazia asta, uitându-mă la dată, constat că anul acesta nu i-am scris lui Moș Nicolae cum obișnuiam anii trecuți...