...
„Întâlnirea cu o carte nu e întotdeauna ceva programabil, iar efectul lecturii nu se poate anticipa după calcule previzibile. Întâmplarea – adică destinul – joacă un rol important. Și acesta este sfatul cel dintâi pe care l-aș da cititorului cel tânăr: e bine să ceri „liste de cărți importante” – și să le citești –, dar nu trebuie neglijate întâlnirile fortuite, comerțul cu ce-ți pică, pe nepregătite, în mână, lectura propusă de „soartă” și, uneori, purtătoare de soartă. E util, cu alte cuvinte, să citești „organizat”, dar nu trebuie să-ți refuzi prospețimea unor opțiuni libere, dictate nu de sistematica bibliotecii, ci de neprevăzutul ei. În definitiv, orice te poate marca, orice poate să-ți detoneze vocația, dacă terenul e pregătit și momentul prielnic.”
„Nu trebuie să-ți fie rușine că n-ai citit la timp cărți esențiale, că n-ai citit „tot” ce trebuia citit. Biografia fiecărui cititor are un grafic unic, irepetabil, consanguin cu evoluția sa interioară, cu nevoile și întrebările proprii, cu ritmuri, limite, întârzieri și devansări specifice.
De aceea, de câte ori mi se cere „lista celor 100 de cărți fundamentale”, mă derobez. Nu există rețete. Nu poți face sugestii de lectură decât celor pe care îi cunoști, cărora le știi „felul”, tulburările, căutările și apetiturile. Fiecare vârstă își are țesătura ei, fiecare individ uman are o chimie interioară care nu se poate sistematiza. În consecință, a recomanda o carte e un act de maximă răspundere și de mare intimitate. Solemnitățile pedagogice, ca și neglijență frivolă, pot strica minți, caractere și vieți. E preferabil, prin urmare, să nu te pronunți decât când cel care te întreabă e, pentru tine, „o carte deschisă”.”
„Nu trebuie să-ți fie rușine că n-ai citit la timp cărți esențiale, că n-ai citit „tot” ce trebuia citit. Biografia fiecărui cititor are un grafic unic, irepetabil, consanguin cu evoluția sa interioară, cu nevoile și întrebările proprii, cu ritmuri, limite, întârzieri și devansări specifice.
De aceea, de câte ori mi se cere „lista celor 100 de cărți fundamentale”, mă derobez. Nu există rețete. Nu poți face sugestii de lectură decât celor pe care îi cunoști, cărora le știi „felul”, tulburările, căutările și apetiturile. Fiecare vârstă își are țesătura ei, fiecare individ uman are o chimie interioară care nu se poate sistematiza. În consecință, a recomanda o carte e un act de maximă răspundere și de mare intimitate. Solemnitățile pedagogice, ca și neglijență frivolă, pot strica minți, caractere și vieți. E preferabil, prin urmare, să nu te pronunți decât când cel care te întreabă e, pentru tine, „o carte deschisă”.”
(Andrei Pleșu, Despre frumusețea uitată a vieții)