...
Am venit acasă [cel cu Căsuța Curcubeu]. Acum e lună plină și vreo câteva stele în jurul ei. Niciun strop de zăpadă [doar Suru și vecinii lui sunt albi-albi, de mi-a fost mai mare dragul ieri noapte când i-am revăzut așa]. Niciun grad din gerul de altădată [cel care înțepenea aproape instantaneu hainele, odată întinse pe sârmă]. Ascult colinde de anul trecut de la otesiști și mă gândesc la sufletul drag care a primit darul de a petrece anul acesta Crăciunul la oază. Știu, simt că ne poartă și pe noi cu ea... Noaptea trecută a fost aproape albă. Albă altfel decât cele din copilărie, în care veneau băiatul-cu-bube-de-cacao &co pe la noi și râdeam ore întregi în așteptarea dimineții pentru a ne lua trăistuțele și a porni pe drum cu Nașterea. [Cred că viața ne învață să ne adaptăm schimbărilor care apar odată cu trecerea timpului, când din anumite puncte de vedere nu mai putem fi copii...] Nu i-am scris scrisoare lui Moș Crăciun, am devenit puțin sceptică zilele trecute când, căutând cadouri pentru cei dragi, mi-am dat seama că majoritatea uită adevărata semnificație a Sărbătorii, acordând mai multă importanță acestui miraj comercial decât Nașterii Domnului și bucuriei pe care aceasta ar fi firesc s-o trezească în sufletul fiecăruia. „Deie Domnul să ne naștem cu toții întru bucurie necurmată!”, iată o urare mângâietoare pe care am primit-o mai devreme, un gând luminos care să ne fie luminiță tuturor în așteptarea zilei de mâine. Ca dar, îmi doresc liniște și sănătate...