...
„Bonjour! ...Auăleu! Vai mie! Vai mie...”
Aceasta a fost doar una dintre replicile care ne-au adus azi râsul pe buze. Venea din partea domnului Z., pe care fetele l-au luat la rost că nu și-a făcut treaba ca la carte elvețiană.
Două săptămâni. Au zburat ca o clipită. Ceea ce mi se pare extraordinar e faptul că nu mă simt deloc străină. Chit că mă pierd adeseori și nu mai știu unde sunt, orașul ăsta mi-a devenit din prima zi un primitor Acasă. Nu mai găsesc zecile de obloane verzi cu care-mi delectam privirile pe fiecare stradă din Sibiu, dar descopăr, în schimb, destule alte micutisme care să mă preocupe: balcoanele cu mușcate, aleea cea lungă [și pe care se aștern acum gălbui-arămii frunze] a Căii Torontalului, bătrânicile vânzătoare de flori din Piața 700, pâinea bavareză, ștampilele graffiti de pe ziduri [ultima care mi-a plăcut a fost cea cu „Loc magic”, văzută duminică, imediat după ce-o asigurasem pe Tina c-ai parcat-o în siguranță], denumirile străzilor, plus atât de multe altele de care nu-mi amintesc acum poate din cauza oboselii...
Mâine mergem să-i convingem pe părinți prin viu grai că fericirea nu e doar așa, de flori de măr de mai și de liniștire a grijilor, ci că suntem recunoscători de chiar-chiar pentru acest început de aprofundare împreună...