...
primele minute ale
zilei le-am petrecut la aeroport, așteptându-i pe ceilalți doi bezansonezi. cum-necum,
mi s-a făcut iar dor să călătoresc. nu știu unde, dar undeva unde nu am mai
fost... apoi, dimineață, deși nu aveam asemenea planuri mărețe, m-am așezat cu
câteva foi despre Beloved pe platoul
domnului Eminescu din parcul arinilor. [cum
se face că au trecut doi ani de când nu m-am mai plimbat pe aici?] ceea ce m-a
amuzat cel mai mult a fost „întâlnirea” dintre bătrânul domn cititor și ceata de
grădinari care a dat năvală câteva minute după ce am ajuns eu. la amiază mi-am luat din nou în primire rolul de subtitrator. am cam nădușit
încercând să țin pasul, dar până la urmă a fost bine. Les tribulations dʼune étrangère dʼorigine, așa s-a numit
spectacolul alor mei. monologul lui Elizabeth Mazev despre du-te-vino-urile
vieții ei. în franceză. am învățat cu această ocazie să apreciez altfel munca
din spatele unui spectacol. și mi s-a întărit convingerea că uneori francezii
sunt chiar prea perfecționiști. apoi, după toată bucuria recăutării cuvintelor,
am rămas oarecum cu un gust amărui gândindu-mă că oricât de mult le-aș iubi
limba și cultura, tot rămâne un zid de răceală între noi. de la Billa am luat portocale. nu mai pufuleți. nici asta nu știu de ce. după ce mi-am primit și versiunea
verde de fluture (acum am dublu ecuson: roz-verde), ne-am întors la Gong și ne-am
strecurat la românescul Fă-mi loc! pentru că suna bine titlul și
distribuția și mi-a plăcut și afișul. din spectacol voi păstra sâmburii care au
rezonat cu inima mea. așa fac mereu. aplauzele le-am dăruit pentru talentul și
carisma Medeei Marinescu și ale lui Marius Manole și pentru că, vorba
Poezitoarei, au fost replici inteligente. acum, despre ceea ce mi s-a părut
denaturat nu voi scrie. de fiecare dată și cu orice mi se întâmplă aleg să
păstrez partea care a rezonat cu inima mea și care a îmbogățit-o întru câtva. cu
un strop oricât de mic. restul rămâne în urmă, în uitare. ne-am bucurat ochii și
un un minunabil apus (și-am descoperit o cafenea de unde se vede extraordinar
priveliștea!), apoi „soarele era pe fețele oamenilor”…am mers contra curentului curgând înspre piață. voiam Aplauze care azi n-au
apărut. curios lucru, simțeam că tot valul acela cu care ne ciocneam (la propriu!) îmi lua până
și sngurul pic de energie rămas cuibărit în spatele genelor ostenite. am fost, în schimb, tare fericită
revăzându-l pe Mim. știam că zilele acestea urmează să se întoarcă în oraș. când
am trecut pe lângă el se farda; încă nu era pe piedestal, dar ne vom revedea…
și cam atât. la artificii nu mă duc. nu neapărat Ene cât Morrison, Bellow, Vonnegut
și Barth pentru mâine. deși, la cât de încrețită mi-e fruntea, știu că moșul nu
va mai avea mult milă de mine…