...
Cum-necum, mereu apar piedici.
Data trecută am renunțat la tabără…nici nu mai știu exact de ce. Acum am sperat
însă din două suflete [ale noastre nedespărțibile] și-am ajuns! Ar fi putut foarte
bine să ne prindă o torențială strașnică și să zăbovim pe drum vreme
îndelungată... Ori, nu a fost deloc așa! Și m-am mirat ore bune sâmbătă după ce
am ajuns cum de am „nimerit” ocazii atât de rapide și oameni atât de deschiși
și buni. Trebuie că ceea ce cauți găsești! Îmi era dor de lupii tineri. Și de
cărarea de brazi și de pacea senină a lacului. Și de tot ce înseamnă oaza…Mereu
simt că acolo devin altcineva. Nu știu cum se face, dar chiar că e așa! Am
descusut de povești costumele românești [Doamne, cât frumoase sunt toate!
duminică ne-au oprit doi oameni veniți pentru prima oară în curte și ne-au
întrebat mirați cum de atâția tineri în costume populare acolo, iar eu am
zâmbit fericită- din tot sufletul românesc care bate înlăuntru-mi…] și m-am bucurat văzând că M. purta
un minunat inel de logodnă. E mereu prilej de Bucurie să auzi că două suflete
se hotărăsc să devină unul întru Hristos. Apoi m-am bucurat [nespus, în tăcere] revăzând pe cineva întors de pe
vârf de munte; cineva care nu a primit scrisoarea, dar m-a privit întrebător, deși fără cuvinte… Apoi m-am
bucurat de liniștea și lumina Casei. Ele sunt semințele care ne cheamă
mereu-mereu înapoi... Nici n-am știut că tocmai Duminica Tuturor Sfinților Români
a fost ieri, dar când am auzit, am înțeles imediat că nu întâmplător aceasta.
Nimic nu e întâmplător. La Dumnezeu totul e rânduit! Despre cireșele pe care le-am savurat la Alba-Iulia, sau despre cum am ajuns în ultimul moment, după un adevărat maraton la gară [dar am ajuns, datorită lor...] era mai să uit să-ți povestesc. Încă mă mir cum de am urcat, în ciuda tuturor piedicilor...După cum vezi, încă număr:"9/un milion''