„Noi avem încă o
deschidere pe verticală, o deschidere către sacru – fiindcă mitul este
totdeauna construit pe un nucleu sacru – iar în clipa în care mitul va pieri,
va pieri sacrul și pierind sacrul, ce rămâne din noi, noi care suntem chipul lui
Dumnezeu? Ce rămâne din noi? Rămâne țărâna…”
„Poporul meu este un
popor în care am mare încredere și eu cred că-L va regăsi pe Dumnezeu pentru că
ceea ce nu este cu putință la oameni este cu putință la Dumnezeu, și eu
nădăjduiesc în Dumnezeu.”
am primit cu
inima deschisă replica zilei: „Ce bine le șade românește!”
...
Costumul a ajuns de aseară, împachetat și călcat. [Văzând minunata ie
m-am gândit din nou că trebuie să reușesc să-mi procur cumva unul care să nu mai fie
doar de împrumut, unul pe care să-l pot îmbrăca oricând simt nevoia.] La Crăciun se vor împlini doi ani de când nu l-am mai purtat. Acum ceva vreme
nu credeam că o să ajung să spun asta, dar pare-se că îmi era dor de el. Pe cât
de mult mă enerva când eram mică, pe atât am așteptat acum să vină muma
dimineață să mă îmbrace. Și chiar mi-a prins bine să-mi simt mijlocul și
coloana vertebrală pentru câteva ore! Inima
mi s-a copt însă de Bucurie în timpul slujbei, când i-am văzut pe cei douăzeci
și doi de fete și feciori intrând rând pe rând și așezându-se frumoși în naos…
Datorită lor am simțit astăzi că satul nostru încă e VIU. Încă păstrează
sămânță de bucurie străbună…Or, cred eu, asta nu e puțin lucru într-o lume care
nu mai vrea să știe nimic despre ceea ce înseamnă tradiție și obiceiuri. Dragii
de ei, cât de frumos au jucat și cu câtă voioșie au cântat! Îmi doream să le
spun că le sunt recunoscătoare pentru această inițiativă și că tare îi admir pentru
tot ce au reușit! Bucuria și aplauzele sătenilor le-au fost dovada aprecierii
eforturilor de la începutul anului încoace și, în mod sigur și Sfinții Apostoli s-au bucurat de acolo de Sus să le fie astfel cinstită sărbătoarea…Ne șade bine trăind și
simțind românește! Felicitări, copii frumoși!