...
M-am urcat în autobuz zâmbind. Oricât de iresponsabil m-am comportat, mi-am lăsat grijile nescrisului acasă și-am plecat. Așteptasem mult momentul, iar dacă nu m-aș fi dus mi-ar fi părut rău. În plus de asta, au trecut mai bine de trei ani de când am fost ultima oară la Cisnădioara... [Numai cele țâșpe scări au înțeles câte amintiri de atunci mi-au trezit în minte...]
Imediat ce am deschis poarta cetății, ne-au întâmpinat voioși nevoie mare, deja îmbrăcați în straiele de spectacol. Intrați în rolul de țărani botoșăneni, ne-au dat binețe cu un moldovenesc „Doamne ajută!” Soarele părea somnoros, dar încă mai mângâia blând cerul cu câteva raze roșietice care se jucau printre nori de vată de zahăr. Simțeam cum veșnicia îmi pătrunde în vene și rămâne acolo... Simțeam că nu mai am nevoie de aripi și că pot să zbor înspre Bucurie. Zâmbeam bucurându-mă de clipă.
Sunt sigură că îți este familiar sentimentul de seninătate care ni se revarsă în suflet de fiecare dată când ne întoarcem acasă dintr-o lungă călătorie, sau, pur și simplu, după o zi obositoare. Răsufli ușurat, îți descrețești fruntea și îți spui liniștit: „Uf! Ce bine e acasă!” Același lucru l-am simțit și eu aseară așezându-mă pe scaun și așteptându-i pe copii să apară în decorul tradițional. Știam că energia lor îmi va da putere și-mi va mângâia inima după toate furtunile - mai mult sau mai puțin vijelioase- cărora a trebuit să le facă față în ultima vreme.
Aș fi vrut să fi venit și tu. Să te fi bucurat alături de mine. Să se trezească în tine sufletul românesc și toate amintirile jocurilor din copilărie...Căci ai ghicit bine: am intrat alături de ei într-o lume de care mi-e taaare dor. O lume care parcă se îndepărtează încet-încet de mine, deși încerc neîncetat să nu mă desprind cu totul de ea...
Despre cum nea Lungu L-a văzut pe Dumnezeu și asta i-a schimbat viața, sau despre existența satului cu ale ei legi nescrise pe care le cunoști doar dacă ai trăit acolo, despre filosofia oamenilor simpli, despre preșuri și mămăligă, despre șezătoare, despre cântec de fluier, despre Mărin...Despre cum am simțit din nou că a fi român nu e puțin lucru.
Restul? Restul rămâne în inimă...