digresiuni

pies:  apus pentru copilul-iubitor-de-stele

...

azi am inaugurat al treilea săcăteu. așa că seara, de bucurie, l-am luat și-n grădină. [zilele mi-au devenit iar du-te-vino-uri pe cărare: cu pături, cești cu ceai și cotoare/cursuri. ceea ce simt recitind e că parcă a trecut un veac din anul I...] în rest, m-am (re)îndrăgostit de tot ce înseamnă privitul cerului și-al norilor, mângâierea înțepătoare a ierbii, escaladarea furnicilor și baladele greierilor...a fi bine până la urmă, doar așa credea și optimistul lui Voltaire!

ne șade bine românește!

Având proaspete în minte cuvintele doamnei Zoe Dumitrescu-Bușulenga- Maica Benedicta:

„Noi avem încă o deschidere pe verticală, o deschidere către sacru – fiindcă mitul este totdeauna construit pe un nucleu sacru – iar în clipa în care mitul va pieri, va pieri sacrul și pierind sacrul, ce rămâne din noi, noi care suntem chipul lui Dumnezeu? Ce rămâne din noi? Rămâne țărâna…”

„Poporul meu este un popor în care am mare încredere și eu cred că-L va regăsi pe Dumnezeu pentru că ceea ce nu este cu putință la oameni este cu putință la Dumnezeu, și eu nădăjduiesc în Dumnezeu.”

 am primit cu inima deschisă replica zilei: „Ce bine le șade românește!”

...

Costumul a ajuns de aseară, împachetat și călcat.  [Văzând minunata ie m-am gândit din nou că trebuie să reușesc să-mi procur cumva unul care să nu mai fie doar de împrumut, unul pe care să-l pot îmbrăca oricând simt nevoia.]  La Crăciun se vor împlini doi ani de când nu l-am mai purtat. Acum ceva vreme nu credeam că o să ajung să spun asta, dar pare-se că îmi era dor de el. Pe cât de mult mă enerva când eram mică, pe atât am așteptat acum să vină muma dimineață să mă îmbrace. Și chiar mi-a prins bine să-mi simt mijlocul și coloana vertebrală pentru câteva ore!  Inima mi s-a copt însă de Bucurie în timpul slujbei, când i-am văzut pe cei douăzeci și doi de fete și feciori intrând rând pe rând și așezându-se frumoși în naos… Datorită lor am simțit astăzi că satul nostru încă e VIU. Încă păstrează sămânță de bucurie străbună…Or, cred eu, asta nu e puțin lucru într-o lume care nu mai vrea să știe nimic despre ceea ce înseamnă tradiție și obiceiuri. Dragii de ei, cât de frumos au jucat și cu câtă voioșie au cântat! Îmi doream să le spun că le sunt recunoscătoare pentru această inițiativă și că tare îi admir pentru tot ce au reușit! Bucuria și aplauzele sătenilor le-au fost dovada aprecierii eforturilor de la începutul anului încoace și, în mod sigur și Sfinții Apostoli s-au bucurat de acolo de Sus să le fie astfel cinstită sărbătoarea…Ne șade bine trăind și simțind românește! Felicitări, copii frumoși!

îngemănare

...

mi s-a spus din nou că trebuie să cresc. să mă maturizez, mai exact. și oricât de mult îmi venea să intru în pământ de rușine, după ce am ajuns acasă am luat un cotor și mi-am șters totul din minte. așa, ca prin minune! nu știu cum să numesc atitudinea asta. poate iresponsabilitate. sau poate după atâtea chiar nu mai pot să mă agăț de toate detaliile și să las chiar și niște simple liniuțe de word să-mi îngreuneze inima. nici formă, nici fond? până una alta, am început să descopăr personalitatea doamnei Zoe și să mă minunez de minunatul ei suflet românesc...

clocklessness

”Nothing could be slow enough; nothing last too long.” (Virginia Woolf - Mrs. Dalloway)

”All things happen in one second and last for ever.” (Virginia Woolf - The Waves)

...

oricât de mult mi-ar plăcea să inventez cuvinte, nu era cazul în titlul doamnei Woolf ... așa că până la urmă m-am abținut. rămâne "timelessness" în loc de "clocklessness". Clock Time and Timelessness in Virginia Woolf's Novels. mâine o predau și o să mă pot apuca de învățat pentru examene. hmm, tare greu îmi vine să nu scriu despre ceea ce simt acum... despre așteptări care n-au fost întru totul atinse, despre cum după atâta facultate eu și Academic Writing aproape tot ne-prieteni suntem, despre cum lăsatul pentru al doișpelea ceas nu aduce niciodată roadele dorite...am învățat însă să nu-mi mai fie frică de Virginia Woolf. măcar atât.

pare-se că s-au mai dus trei ani...

 foto: © Photograndra

-… și asta înseamnă că aproape termini școala?

-da…

...

Am călcat cu grijă rochia cu flori [dacă nu are flori, parcă-și pierde farmecul], iar înainte de plecare m-am dus să-l îmbrățișez pe tata... Mereu-mereu mi-am dorit să poată veni și ei să mă vadă, să-i știu acolo de chiar-chiar, nu doar cu gândul. M-am resemnat; poate odată și odată chiar se va întâmpla… În autobuz zâmbeam subtil uitându-mă pe geam. Îmi făceam bilanțul celor trei ani care au trecut. În gând, bineînțeles…[cam peste o lună o să afli și tu povestea.] Apoi, ajunsă la Casa de Cultură, mi-am luat în primire eșarfa albastră, toca (mărime dansatoare) și roba. Deși am intrat repede în decor, nu prea-mi dădeam seama ce însemna acel pseudostrigat de catalog. Eram și parcă nu acolo… Când am ieșit din sala difuz luminată, mi-au întins brațe de Bucurie și flori: șapte ori doi - paișpe brațe, și cel mai minunabil buchet de flori primit vreodată [trei vaze pe care-mi tot plimb privirile și nu pot să nu mă gândesc cât de îmbătătoare trebuie să fie meseria de florar]. Brațe dăruitoare de sincere îmbrățișări. Dragi oameni minunați…Îmi doream ca zâmbetul meu să le transmită măcar o fărâmă din ceea ce simțeam, din Bucuria de a-i avea alături. Oare am putut? De la Tâlvana am de citit povestea unui Suflet binecuvântat, iar în hârtia mov era împachetat minunatul jurnal cu Virginia Woolf [nu știu cum de reușește, dar aist copil-steluță toate minunățiile le găsește], plus felicitare și scrisoarea nr.16 [bonus]. De nenumărate ori am scris despre ei, și voi continua să fac acest lucru mereu. Pentru că datorită acestor copii diamantini [domnul Bernea este una dintre veritabilele descoperiri din facultate] am învățat să dăruiesc cu inima deschisă cele mai mici lucrușoare. Datorită lor m-am hrănit și mă hrănesc continuu cu nădejde, cu bucurie, cu iubire. Datorită lor îmi amintesc mereu că Cineva acolo Sus nemăsurat ne iubește…Să-ți spun sincer, alături nu îmi sunt doar paișpe brațe [ar fi nevoie de câteva înmulțiri pentru rezultat – ori, noi la Litere disecăm cuvinte, nu cifre], dar strângerea acestora de azi mi-a dat mult avânt. [așa, ca un bobârnac de rămas în priză!] Mi-a reamintit că viața are plinătate când o împarți cu cei dragi… Zâmbetul meu voia să vă mulțumească pentru că ați venit. Oare ați simțit?

Mulțumesc pentru că sunteți!

baladă...

...

ochiul-boului și-atât. un cuvânt compus care mă rezumă deocamdată întru totul...restul e de ajustat, reajustat, revăzut, recorectat. și-atât. și ceai de sunătoare adunată de pe marginea drumului...

9.

...

Cum-necum, mereu apar piedici. Data trecută am renunțat la tabără…nici nu mai știu exact de ce. Acum am sperat însă din două suflete [ale noastre nedespărțibile] și-am ajuns! Ar fi putut foarte bine să ne prindă o torențială strașnică și să zăbovim pe drum vreme îndelungată... Ori, nu a fost deloc așa! Și m-am mirat ore bune sâmbătă după ce am ajuns cum de am „nimerit” ocazii atât de rapide și oameni atât de deschiși și buni. Trebuie că ceea ce cauți găsești! Îmi era dor de lupii tineri. Și de cărarea de brazi și de pacea senină a lacului. Și de tot ce înseamnă oaza…Mereu simt că acolo devin altcineva. Nu știu cum se face, dar chiar că e așa! Am descusut de povești costumele românești [Doamne, cât frumoase sunt toate! duminică ne-au oprit doi oameni veniți pentru prima oară în curte și ne-au întrebat mirați cum de atâția tineri în costume populare acolo, iar eu am zâmbit fericită- din tot sufletul românesc care bate înlăuntru-mi…] și m-am bucurat văzând că M. purta un minunat inel de logodnă. E mereu prilej de Bucurie să auzi că două suflete se hotărăsc să devină unul întru Hristos. Apoi m-am bucurat [nespus, în tăcere] revăzând pe cineva întors de pe vârf de munte; cineva care nu a primit scrisoarea, dar m-a privit întrebător, deși fără cuvinte… Apoi m-am bucurat de liniștea și lumina Casei. Ele sunt semințele care ne cheamă mereu-mereu înapoi... Nici n-am știut că tocmai Duminica Tuturor Sfinților Români a fost ieri, dar când am auzit, am înțeles imediat că nu întâmplător aceasta. Nimic nu e întâmplător. La Dumnezeu totul e rânduit! Despre cireșele pe care le-am savurat la Alba-Iulia, sau despre cum am ajuns în ultimul moment, după un adevărat maraton la gară [dar am ajuns, datorită lor...] era mai să uit să-ți povestesc. Încă mă mir cum de am urcat, în ciuda tuturor piedicilor...După cum vezi, încă număr:"9/un milion''

pentru CastAna de Luduș

19 Cireșar 2014

...

abia aseară după ce am desfăcut „fragil”-ul mi-am dat seama cât de neatentă am fost. cum n-am știut să-ți fiu alături în ultima vreme, căci n-ai avut nici tu ape prea limpezi… și uite că iar mi-ai readus liniștea în ora aia târzie din noapte! poate că și curiozitatea lui Ștrămpănel a avut rolul ei, altfel aș fi încărunțit din cauza dezordinii bagajelor înainte de a descoperi Bucuria, scrisoarea scrijelită acum două săptămâni cu cerneală roșie, fotografia cu obloane verzi de la pasajul scărilor și cea cu panorama clujeană, semnul de carte magnetic [am mai primit unul de la copilul-iubitor-de-stele, tot pretext de ziua mea], și minunata cană de lut cu ochiul-boului. [dacă aș mai fi avut mesaje, ți-aș fi scris că azi am așteptat poștașul în zadar; am încercat să încropesc introducerea și încheierea lucrării, am copt dolofane cu biscuiți, iar după ce s-a oprit ploaia m-am încălțat cu cizmele de gumă și-am plecat în căutare de ochi. ți-aș fi spun că deja îndrăgesc bucata de lut de numa-numa: am băut din ea ceai de salvie, de mentă, negru, de mușețel și vreo două-trei nesuri.] cred că ai ajuns pe acum. în timp ce desena flori, i-am povestit lui Ștrămpănel despre călătoria celor 100 de zile și m-a întrebat cât înseamnă asta. știu că tare ai fi zâmbit să-i vezi mutrișoara nedumerită. nu-ți mai spun de câte ori i-am ocolit întrebările referitoare la rețeta baloanelor de săpun… [uneori prea repede se duc toate. prea amânăm, prea ne lăsăm amânați. abia când e târziu ne dăm seama că am mai fi vrut o secundă, un zâmbet, o îmbrățișare…] ai nădejde, are să fie bine! capul sus acolo unde ai ajuns, puiule de român! 

melc, melc...

...

am strâns tot și acum aștept. am lăsat pereții goi. portocalii și atât. [cred că mare binecuvântare ne-a dat nouă, oamenilor, Doamne Doamne: aceea de a însufleți locul unde ne aflăm. poate nici nu ne dăm seama adesea cu adevărat ce înseamnă acest lucru...]. asta fac de trei ani: mă mut de la un acasă la altul. am învățat să-mi țin mereu lucrurile în două părți, deși adineauri m-am gândit că va trebui să vină vremea în care să găsesc și-o oarecare statornicie. să nu mă mai tot împachetez și despachetez atâta... gata. plec. plec acasă...

ploaia a adus cu ea liniștea...

„Sharp stripes of shadow lay on the grass, and the dew dancing on the tips of the flowers and leaves made the garden like a mosaic of single sparkles not yet formed into one whole. The birds, whose breasts were specked canary and rose, now sang a strain or two together, wildly, like skaters rollicking, arm-in-arm, and were suddenly silent, breaking asunder.” 

(Virginia Woolf)

...

m-am trezit azi-dimineață cu mesajul de „tu, Georgi, ce ticăloasă ești!” în cutia virtuală. am zâmbit fără să-i răspund, deși în sinea mea știam că are dreptate. uneori însă „întâi datoria, și pe urmă Bucuria.” ...apoi, după multele căni cu ceai și cafea,  mi-am dat seama că nu-i chiar așa rău să te izolezi. nu atunci când vine cineva drag cu mere, maoam și pufuleți optimiști la tine. [cineva de două ori voiam să zic. nu știu care-i forma de plural. doi de cineva drag.] până să bea jumătate de ceai alb, am uitat să-i spun de ce avea dreptate. acum nu știu ce-i cu mine, că parcă sunt din altă lume. ori poate am aterizat din nou pe planeta Micului Prinț...și beau ceai de salvie, că mi-a făcut cu ochiul denumirea când am văzut cutia. [nu știu ce proprietăți are, dar gustu-i bun. ] în următoarele trei zile trebuie să termin. [cam patrușcinci deocamdată] am căutat motiv să ies și nu mi-a fost greu să găsesc. la fiecare jumătate de oră simt că amorțesc pe scaun și că după o zi înnebunesc între patru pereți. e bine în oraș acum. ploaia a adus liniște pe străzi... mâine seară mă mut acasă. [iar o să am două zile de lucru la aranjat cutii, cărți și fotografii] aproape am supraviețuit. aproape. deși știu că cel mai recomandat mi-e acum să rămân în priză, nu să tânjesc după o pauză. [peste o lună și un pic, nu înainte.] dacă fug două zile la oază poate că totuși n-o să se supere nimeni. de când cu boacăna cu ochiul, n-am mai ajuns deloc...

La Lilieci

...

M-am urcat în autobuz zâmbind. Oricât de iresponsabil m-am comportat, mi-am lăsat grijile nescrisului acasă și-am plecat. Așteptasem mult momentul, iar dacă nu m-aș fi dus mi-ar fi părut rău. În plus de asta, au trecut mai bine de trei ani de când am fost ultima oară la Cisnădioara... [Numai cele țâșpe scări au înțeles câte amintiri de atunci mi-au trezit în minte...]

Imediat ce am deschis poarta cetății, ne-au întâmpinat voioși nevoie mare, deja îmbrăcați în straiele de spectacol. Intrați în rolul de țărani botoșăneni, ne-au dat binețe cu un moldovenesc „Doamne ajută!” Soarele părea somnoros, dar încă mai mângâia blând cerul cu câteva raze roșietice care se jucau printre nori de vată de zahăr. Simțeam cum veșnicia îmi pătrunde în vene și rămâne acolo... Simțeam că nu mai am nevoie de aripi și că pot să zbor înspre Bucurie. Zâmbeam bucurându-mă de clipă.

Sunt sigură că îți este familiar sentimentul de seninătate care ni se revarsă în suflet de fiecare dată când ne întoarcem acasă dintr-o lungă călătorie, sau, pur și simplu, după o zi obositoare. Răsufli ușurat, îți descrețești fruntea și îți spui liniștit: „Uf! Ce bine e acasă!”  Același lucru l-am simțit și eu aseară așezându-mă pe scaun și așteptându-i pe copii să apară în decorul tradițional. Știam că energia lor îmi va da putere și-mi va mângâia inima după toate furtunile - mai mult sau mai puțin vijelioase- cărora a trebuit să le facă față în ultima vreme.

Aș fi vrut să fi venit și tu. Să te fi bucurat alături de mine. Să se trezească în tine sufletul românesc și toate amintirile jocurilor din copilărie...Căci ai ghicit bine: am intrat alături de ei într-o lume de care mi-e taaare dor. O lume care parcă se îndepărtează încet-încet de mine, deși  încerc neîncetat să nu mă desprind cu totul de ea...

Despre cum nea Lungu L-a văzut pe Dumnezeu și asta i-a schimbat viața, sau despre existența satului cu ale ei legi nescrise pe care le cunoști doar dacă ai trăit acolo, despre filosofia oamenilor simpli, despre preșuri și mămăligă, despre șezătoare, despre cântec de fluier, despre Mărin...Despre cum am simțit din nou că a fi român nu e puțin lucru.

Restul? Restul rămâne în inimă...

greșit e să fii ceea ce nu ești...

...

oare ce-i greșit cu mine? am întors-o pe toate părțile,  începe să nu mai îmi placă întrebarea asta! ... dar deloc! așadar, de acum  înainte n-o să mi-o mai pun. tot ce am făcut în ultima vreme a fost să-mi „deplâng condiția umană”. m-am „mâțâit” întruna, vorba cuiva drag... acum două săptămâni când am plecat de acasă i-am spus tatei că dacă mă voi întoarce în viață după toate câte urmează, va fi mare minune! și uite că acum s-a evaporat toată mâna de examene care atunci păreau înfiorătoare. s-au dus zburând... minunea e că le-am și trecut cu bine! [nu pentru că m-aș fi spetit învățând, ci datorită lui Doamne Doamne care m-a luminat când am avut nevoie.] acum ar fi trebuit să scriu despre cum în acest moment mi se pare imposibil să termin de scris licența în timpul rămas. dar uite că m-am răzgândit! asta pentru că o să o termin! nu mai fac calcule de ore, împărțeli și alte cele. o să o termin...„La Lilieci” tot mă duc să văd; prea mult am așteptat spectacolul ca acum să renunț la bucurie...

pies: scriindu-ți, am găsit răspunsul singură: nu e nimic greșit în a iubi viața!

...

"I think those are books against the wall, and that a curtain, and that perhaps an arm-chair. But when you come everything changes. The cups and saucers changed when you came in this morning. There can be no doubt, I thought, pushing aside the newspaper, that our mean lives, unsightly as they are, put on splendour and have meaning only under the eyes of love."     

              (Virginia Woolf, The Waves)

să-ți scriu totuși câteva rânduri, deși am zis că azi mai bine tac. despre cum ne schimbăm  fără să ne dăm seama. anul trecut pe vremea asta, m-am dus la festival la spectacolul „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”. pentru că mi-a plăcut titlul și nu citisem nimic scris de ea. o consideram o nebună. până să ajung la Dijon, n-am înțeles prea bine de ce am crezut asta fără motiv. de multe mi se întâmplă să îmi formez păreri fără rădăcină... acum încerc să devin mai cumpătată. să nu mă mai pripesc în a eticheta. [uite că am învățat și eu ceva în trei ani de facultate!] nu știu dacă tu ai citit-o. nu știu cum sună în română. [acum mi se pare nemăsurat de grea meseria de traducător.] singurul sfat pe care ți-l dau azi e ca, în cazul în care o deschizi, să nu o consideri nicicum. să aștepți, să vezi dacă e pentru tine. ca și-n iubire... [ieri mi s-a întâmplat un lucru curios, care mi-a demonstrat încă o dată cum ne grăbim în prezumții nefondate. eram fericită că am cumpărat volumul cu "Night and Day" și "Jacob's room", iar când vederea cotorului a produs cuiva o grimasă, m-am abținut. i-am spus apoi că Woolf are și părți bune. dacă știi să le găsești, bineînțeles. apoi a adăugat de la sine că toți cei care se strâmbă, de fapt n-au citit-o. m-am regăsit în replică pe mine, cea de anul trecut. literatura e, printre alte multe lecții de viață, despre a deschide ochii.] și dacă nu-ți place, las-o pentru când e timpul ei (asta e valabil pentru orice carte)... eu am găsit acea parte a ei care rezonează cu sufletul meu. și asta încerc acum: să adun toți sâmburii și să se închege ceva. e despre timp, dar o să afli peste câteva zile povestea...

de-contextualizare și alte „de”-uri

...

Până azi nu mi-am dat seama ce înseamnă „Influența mediilor de comunicare asupra dezvoltării mentale a tinerilor și asupra vieții de familie.” Până să ascult discursul Dr. Virgiliu Gheorghe, le-am luat doar ca pe niște alte simple cuvinte care alcătuiesc un titlu de conferință....Acum simt totuși nevoia să scriu; acesta e antidotul prin care mi-a lăsat Doamne Doamne să mă vindec atunci când mi-e greu. Ar fi putut fi o scrisoare, dar uite că am ales varianta  fără plic- altfel nu ar fi ajuns și la tine...

 Simt nevoia să scriu câteva rânduri pentru că m-a durut. Mi s-a răsucit inima. Oricât de mult nu aș putea crede, asta e realitatea: trăim într-o lume cu susul în jos! Atât de mult m-a durut, încât am simțit nevoia să mă plimb o oră pe stradă să mă conving că poate nu e chiar așa. Și bineînțeles că până la urmă a trebuit să-mi recunosc că dincolo de bula de sticlă în care am crescut păzită de toate răutățile, bat vânturi cumplit de năprasnice. Nu știu încotro se duce lumea, dar simt că înot împotriva curentului... Și tocmai pentru că m-a durut,  nu pot înceta să cred în frumusețea și bunătatea oamenilor! Nu pot să nu mă bucur de viață cu inimă de copil! Nu pot să nu zâmbesc pentru cele mai mici lucruri, sau chiar fără motiv.  Nu pot să îmi imaginez că oamenii nu mai știu să vadă dincolo de trupuri. Nu pot să îmi pierd speranța că lumea păstrează totuși în ea un miez din sămânța sădită de Doamne Doamne... Dezumanizare? Decontextualizare? De toate „de”-urile. Dureroase realități...

Am învățat un lucru important în această seară, și anume că trebuie să luptăm pentru Viață! Pentru Familia Ortodoxă, pentru Verticalitate, pentru toate valorile Ortodoxiei! Pentru ca să ne amintim că dincolo de trupuri avem suflete! Pentru că nu suntem nici roboți, nici extratereștri! Avem un rost de împlinit, nu am apărut la întâmplare! Să fim împreună în com-pătimire, să luptăm pentru Ortodoxie! Așa să ne ajute Dumnezeu!

dimineața de vineri

...

simt cum de pretutindeni

mă-nvăluie miros de tei...

e-o liniște îmbătătoare

și împrejur nu-i nimeni

s-asculte-al meu condei.

căci scârțâie tăcut, agale,

asemeni mersului desculț pe cale...

o clipă din gânduri m-opresc.

răsare-o liniște îmbătătoare,

iar ziua începe cu răbdare.

tu cum îți umpli inima?

© visuell.ro

...

mai iau o pauză, de fotografie de această dată, și mă gândesc că are să fie totul bine! lada asta de zestre mi-a amintit de cele din  basmele copilăriei. parcă aveam și noi una bătrână în pod, deși fără modele... mă gândesc la cum îmi voi umple zilele după ce trec dealurile și văile următoarelor săptămâni. deși încă vagi, asemenea visuri îmi dau avânt. mă fac să zâmbesc pur și simplu... mâine mai punem un punct, care nu-i de fapt nici virgulă. 

hai să poezim românește!

„Fii, Pământule, cer mai bine,
și lasă-ne să zburăm prin tine!
Fii, Pământule, cerul curat
dinaintea celui adevărat!”

...

pentru că ești. pentru că de la tine am aflat cuvintele Sfântului Ioan Gură-de-Aur, care frumos și adevărat a spus că „Dumnezeu a dat aproapelui cele care ne sunt nouă de folos ca să alergăm unul în urma altuia și să nu ne despărțim.” pentru că m-ai dus la oaza de liniște din munte. pentru că prietenia ta înseamnă Bucurie. pentru că mă suporți și mă susții. pentru că mă asculți mereu când am nevoie. pentru că ne asemănăm mai mult decât ne-am dat seama până acum. pentru că ești veritabilă cititoare. pentru că nici ție nu-ți ajung niciodată cele două mâini când ne cumpărăm ceva. pentru că, deși literele ni se se vor despărți, le vom păstra mereu aproape. pentru că îmi prinde bine să te știu acolo. pentru liniștea pe care o răspândești în jurul tău. pentru că ești unul dintre cei mai echilibrați copii pe care-i cunosc. pentru că poeziile tale, de când am reușit să te conving să le împarți (mi-au trebuit aproape trei ani pentru asta, ce-i drept...), îmi aduc nemăsurată Bucurie și mă umplu de seninătate. pentru toate astea (și toate cele strânse de-a lungul facultății și bine păstrate în  sertarele inimii) m-am gândit că cel mai mic lucru pe care-l pot face acum e să-ți aduc mai mulți cititori. pentru ca unfeldeapoezi să-i bucure și pe alții...

steluță prim

...

tu în stânga - printre stele (le albăstrim noi înăuntru, nu-i bai!). eu în dreapta - la mijloc de la deal, ori la jumate de vale...dacă nu mi-ai fi spus, n-aș fi știut că a trecut exact un an de atunci. de chiar-chiar? dacă mă întreabă cineva care-i rețeta unei prietenii adevărate, o să-i răspund că o scrisoare și-o îmbrățișare. restul poveștii e în noi...

ce bine că ești, copilule-iubitor-de-stele!

cărare de rost

Dragă Sherlock,

La tine m-am gândit azi mergând pe stradă cu noul vis mare (cu M) în inimă. La tine pentru toate reproșurile pe care mi le-ai făcut (uneori pe bună dreptate, alteori neînțelegând ce se zbătea cu adevărat în sufletul meu) de-a lungul anilor. Aș fi vrut să nu fi fost atât de departe, să pot veni să-ți bat la ușă și să-ți povestesc. Mi-aș fi descărcat toată bucuria copilăroasă și tu m-ai fi privit abia schițând un surâs. Probabil că, în dramul de realism cu care ataci mereu, mi-ai fi amintit că dacă nu îmi termin licența visul meu cel atât de Mare o să devină realitate pentru altcineva. Ori, am lăsat destule trenuri să treacă pe lângă mine; în ăsta chiar vreau să urc! Vorba domnului Steinhardt: astăzi sunt rezonabilă. Cer imposibilul!

Atât? Atât. Bine, mi-e un pic dor de tine..

cu drag, G.

...

azi-dimineață m-am trezit la 5:05 am. nu pentru că s-ar fi deșteptat brusc în mine simțul pierdut al responsabilității, ci datorită cuiva drag care are totuși (deși n-ar recunoaște ioc!) mare grijă de mine zilele acestea. „neața...ciripesc păsărelele...răsare soarele în curând...ce frumoasă e viața dimineața!” ș-apoi, două ore mai târziu: „ce interesant e să vezi cum își începe lumea ziua...cum se trezesc toate...cip-ciripitorii, soarele, casele, oamenii care merg la autobuz, câte unul care fuge să ajungă, altul fuge de plăcere- face jogging pe aici cu căștile în urechi; și totuși, liniște și aer proaspăt. și un om ce scrie un eseu în spatele unui geam și nu știe dacă l-o termina la timp...”

mi-aș dori și eu un geam aici. unul cât un perete, să mă inunde ploaia când bate. în rest, după-amiaza asta am devenit atipică. și-o devoratoare de miresme. încă persistă mirosul ceaiului de lavandă în cameră, iar cearșaful portocaliu răspândește iz de săpun dijonez. plimbarea mi-a lăsat în nări dulceagă amintire de tei și lămâiță. în curând o să ajung să cred că până și sunetul de pian are gust...

„rugăciunea de acasă”

...

„asta să-ți fie un soi de rugăciune de acasă. și nu doar pentru acum, ci pentru totdeauna: să fii tare! noi mergem înainte cu Hristos, nu în lături! și atunci nu are cum să nu fie bine! hai, capul sus! Doamne Doamne e cu tine!”

trebuie că atunci când mă comport anapoda, mi-am cam uitat „rugăciunea de acasă”... ți-aș dori totuși și ție un tată ca al meu. cel mai simplu om din lume, dar cu atâta putere de stăpânire și răbdare încât mută munți. tata a avut dintotdeauna sinceră nădejde și credință. nu căldicele, amărâte și cioburite ca vai de ele cum sunt ale mele, ci tari! răbdare, nădejde, credință! trăire, nu doar cuvânt...

rămâi…

vreau să te știu aproape

oricâte vânturi ar bate.

oricâte valuri

apar și transpar

fie zi, fie noapte…

oricât, oricât ai fi departe

vreau să te știu aproape…

te rog...rămâi?

devoalare

oare și tu te vindeci la fel? mie-mi rămân adesea impregnate undeva într-un colțișor al inimii acorduri care-mi amintesc de oameni, de locuri, de stări. de oameni și stări în special... și de tare multe ori când mi se face rod de cineva drag care poate e un pic departe (fizic), caut melodia care-mi amintește de el. ca un soi de terapie? da, s-ar putea numi și așa.

nu mai știu exact dacă au trecut trei sau doi ani de când am primit să ascult melodia asta. poate trei. cert e că poartă în ea toată plinătatea verilor mele acasă. a luminii, a mirosului de fân proaspăt cosit și a mersului desculță prin iarbă, a statului în grădină ascultând simfonia greierilor, a plimbărilor de seară în căutare de flori de câmp, a unei liniști care acum îmi cam lipsește...

„gândim intermitent”

...

prea mulți spectatori la Casa de Cultură, așa că nu i-am văzut pe dansatorii israelieni de astă seară. măcar am zâmbit la ieșire  auzind replica de „lasă că vă dansez eu de numa-numa acasă pe Mozart” adresată de actorul tătic celor două pitice drăgălașe. „măcar una dintre noi dac-ar fi mai vie! dar tot ce facem e să ne cântăm reciproc cântece de leagăn...” paradoxul e că despre toate alte cele am timp să scriu, dar de ceea ce trebuie cu adevărat nu mă ocup. unde mi-s rădăcinile? în curând nici frunze n-o să mai aibă vântul să bată dacă tot așa voi continua... să văd totul ca pe o „joacă-serioasă”, vorba fetei cu părul de aur. ar fi bine dacă aș putea. altfel... altfel nu știu. la continuare nu îndrăznesc să mă gândesc. să mai fie taxate și îmbrățișările (cinci euro!), asta ar mai lipsi...

tu n-ai visat niciodată să devii designer de interioare?

 ©visuell.ro

era aproape 1am când mi s-a făcut dor să revăd fotografiile căsuței românești, cea de care m-am îndrăgostit acum câteva luni după ce am primit linkul de la Zâna bună. așa se face că m-am pironit cel puțin jumătate de oră admirând interioare și croind visuri de lumină pentru mansarda care va prinde contur acasă peste câțiva anișori. atunci când voi fi mare...

simțământ

sunt om.

și-atunci când mă lovești mă doare. 

ai milă...

îmi plânge inima,

dar să îți spun

adeseori nu mă mai simt în stare...

atunci când taci,

pe tine oare nu te doare?

iz de tei

...

pe cât de mult îmi încetinește gândirea oboseala orelor târzii, pe atât de limpede mi-e mintea dimineața. parc-ar fi nou-nouță! mereu îmi propun să mă trezesc la cinci, dar niciodată nu reușesc. mi-am dat seama că totul e să aud alarma și să mă ridic din pat; după ce văd o rază de soare, am deja bateriile încărcate cu optimism. de vreo lună și ceva au apărut și trilulitoarele vesele care se plimbă nestingherit de cântătoare pe balcon și nu pot să nu zâmbesc auzindu-le...am mai spicuit un examen azi. apoi m-am plimbat cu autobuzul și-am căpătat adresă pariziană. acum am unde să dorm când mă hotărăsc să merg, nu ca toamna trecută. da, portițe de bine ni se deschid zi de zi; trebuie doar să vrem să intrăm. voluntariatul e și el despre a da fără a aștepta nimic în schimb. acum, că micul tău efort e răsplătit înzecit, asta e altă poveste. ceea ce mă întristează e că unii oameni nu pot vedea dincolo și nu înțeleg de ce dacă nu are imediată finalitate materială. îi las să creadă ce vor și-mi văd de treabă și de visuri. pentru mine viața e despre bucuria de a împărți cu alții. despre lucruri mici și gânduri bune. nu despre bani...cu dor de Ana, am mâncat înghețată la dozator. apoi m-am așezat pe o bancă lângă Casa Calfelor și-am scrijelit un petic celulozic, ca răspuns celui pe care l-am primit alături de îmbrățișare. e plin orașul de turiști. plin-ochi! nu știu dacă meseria de pe ecuson o fac cum s-ar cuveni. mi se pare că sensul unor fraze pe care trebuie să le îmbrac din română se pierde undeva pe drum pentru mine. om vedea ce-o ieși până la urmă. rețetă: te duci fain-frumos la un spectacol din festival, apoi ajungi acasă și te așezi în fața hârtiei sau a tastaturii și începi să alături cuvinte care ți se par ție că ar suna pompos împreună (asta cu riscul redondanței sau nonsensului ), și-apoi voilà! recenzie postmodernă. when the stars go blue de fundal. apoi a plouat serios. plouă tare mult în ultima vreme. datorită domnului cu nume de unt am ajuns și la Thalia la Les Méfaits du Tabac – Concert en un Acte. m-am plimbat în fapt de seară câteva minute și pe Bălcescu, unde mărșăluia Fanfara din Pisa. avem timp pentru toate? avem, avem! numai să vrem! să-ți mai spun de ce sunt fericită acum? pentru că duminica viitoare voi merge  la Cisnădioara pentru spectacolul La lilieci, al minunatei trupe botoșănene. abia-aștept! ai observat și tu? da, străzile miros a tei...

tot un fel de du-te-vino

...

 primele minute ale zilei le-am petrecut la aeroport, așteptându-i pe ceilalți doi bezansonezi. cum-necum, mi s-a făcut iar dor să călătoresc. nu știu unde, dar undeva unde nu am mai fost... apoi, dimineață, deși nu aveam asemenea planuri mărețe, m-am așezat cu câteva foi despre Beloved pe platoul domnului Eminescu din parcul arinilor. [cum se face că au trecut doi ani de când nu m-am mai plimbat pe aici?] ceea ce m-a amuzat cel mai mult a fost „întâlnirea” dintre bătrânul domn cititor și ceata de grădinari care a dat năvală câteva minute după ce am ajuns eu. la amiază mi-am luat din nou în primire rolul de subtitrator. am cam nădușit încercând să țin pasul, dar până la urmă a fost bine. Les tribulations dʼune étrangère dʼorigine, așa s-a numit spectacolul alor mei. monologul lui Elizabeth Mazev despre du-te-vino-urile vieții ei. în franceză. am învățat cu această ocazie să apreciez altfel munca din spatele unui spectacol. și mi s-a întărit convingerea că uneori francezii sunt chiar prea perfecționiști. apoi, după toată bucuria recăutării cuvintelor, am rămas oarecum cu un gust amărui gândindu-mă că oricât de mult le-aș iubi limba și cultura, tot rămâne un zid de răceală între noi. de la Billa am luat portocale. nu mai pufuleți. nici asta nu știu de ce. după ce mi-am primit și versiunea verde de fluture (acum am dublu ecuson: roz-verde), ne-am întors la Gong și ne-am strecurat la românescul Fă-mi loc! pentru că suna bine titlul și distribuția și mi-a plăcut și afișul. din spectacol voi păstra sâmburii care au rezonat cu inima mea. așa fac mereu. aplauzele le-am dăruit pentru talentul și carisma Medeei Marinescu și ale lui Marius Manole și pentru că, vorba Poezitoarei, au fost replici inteligente. acum, despre ceea ce mi s-a părut denaturat nu voi scrie. de fiecare dată și cu orice mi se întâmplă aleg să păstrez partea care a rezonat cu inima mea și care a îmbogățit-o întru câtva. cu un strop oricât de mic. restul rămâne în urmă, în uitare. ne-am bucurat ochii și un un minunabil apus (și-am descoperit o cafenea de unde se vede extraordinar priveliștea!), apoi „soarele era pe fețele oamenilor”…am mers contra curentului curgând  înspre piață. voiam Aplauze care azi n-au apărut. curios lucru, simțeam că tot valul acela cu care ne ciocneam (la propriu!) îmi lua până și sngurul pic de energie rămas cuibărit în spatele genelor ostenite. am fost, în schimb, tare fericită revăzându-l pe Mim. știam că zilele acestea urmează să se întoarcă în oraș. când am trecut pe lângă el se farda; încă nu era pe piedestal, dar ne vom revedea… și cam atât. la artificii nu mă duc. nu neapărat Ene cât Morrison, Bellow, Vonnegut și Barth pentru mâine. deși, la cât de încrețită mi-e fruntea, știu că moșul nu va mai avea  mult milă de mine…

oare cum?

Râzi, ploaie!

Râzi, ploaie, râzi!

Ochi mari de copil te privesc flămânzi

să-ți găsească în cer izvorul.

Cu picuri pe chip, în baltă-i piciorul.

Râzi, ploaie, râzi de noi!
Cu picioare uscate privim doar în noroi.

(Poezitoarea, 6 iunie 2014)

...

azi-dimineață am scris o pagină trei-sferturi (ceea ce e destul de mult - de obicei numai eu știu cât mă străduiesc să depășesc prima foaie) despre le Nouveau Roman. poate datorită unui anume domn profesor dijonez care timp de zece cursuri ne-a repetat semestrul trecut cum „Il faut faire parler les mots”. am mâncat ciocolată doar după aceea. și-am stat vreo câteva secunde și-n fața peretelui proaspăt albit de la teatru pe care iar a început domnul Perjovski să-l deseneze. înainte să merg să-i întâlnesc pe bezansonezi, m-a oprit un băiat pe strada Tribunei să mă întrebe despre mersul la al doilea Acasă. apoi mi-a zâmbit și mi-a spus: „să știi că Doamne Doamne mult te iubește!”. exact cu aceste cuvinte, ca și cum ar fi știut că și eu obișnuiesc să le spun copiilor dragi același lucru de fiecare dată când am ocazia...când am plecat de la Gong, tocmai începuse ploaia. îmi doream să te văd. să răsari de la un oarecare colț de stradă, chiar și pentru câteva secunde... când azi e un simplu azi, îmi doresc să fi fost un ieri. și tot așa; niciodată nu mă hotărăsc cum e bine pentru inima mea. începuse ploaia și mai toată lumea stătea sub bolți ori sub copaci și o privea. eu am vrut să răzbat prin ea... și până acasă m-am făcut ciuciulete. [și tu tot n-ai apărut...] aș fi stat și eu s-o ascult, dar m-am bucurat de ai ei picuri din mers. voiam să mă ude, nu să mă feresc de ea. iar am băut prea multă cafea; poate ar trebui să încerc să renunț ușor-ușor la ea. și poate pentru moment ceaiul de lavandă o să compenseze. recunosc că mi-e dor de voi. tare tare! asta deși nu v-am spus. abia aseară la unșpe noaptea mi-am amintit că azi e ziua ta. uneori încerc să mă conving că încă n-am uitat de tot pe ce lume trăiesc, dar uite că nu-i chiar așa... poezia cu râzi, ploaie! am primit-o adineauri. și ți-am dăruit-o fără să mai cer acordul literei dragi. poate așa într-o bună zi o să se sature de cicălelile mele și-o să le împartă singură. zaz de fundal. oarecare oboseală, dar nădejde că ploaia va aduce bine... 

Probabilitate improbabilă

 Te-am văzut azi și nu mi-a fost bine;

mă tot cert de atunci cu mine.

- Dar poate m-ai văzut și tu...

- Sigur nu m-ai văzut, nu!

- Dar poate... - Gândule, poate nimic!

- Da, asta voiam și eu să zic...

(Poezitoarea, 24 mai 2014)

atunci a fost ieri-ul. și-ai crezut că azi e doar azi. azi simplu. dacă n-o să înțeleg nimic, foarte bine! chiar asta ți-ai dorit. mereu prinzi doar jumătate. mereu simți doar pe jumătate. doar dinlăuntrul tău adică. că nu știi ce se ascunde înlăuntrul meu. dincolo de ceea ce îți închipui că sunt. și poate nu sunt. nu te mai frământa. n-o să înțelegi nimic! pentru că, la fel ca tine, nu te las să înțelegi. mă privești când nu te privesc și apari când azi credeam că azi e doar azi simplu, fără de ieri. 

să-ți mai povestesc ceva

...

asta ca să știi că la noi în oraș se întâmplă multe lucruri frumoase datorită oamenilor care se mișcă și îi mișcă odată cu ei și pe cei din jur. ai putea să mă cerți (că în loc să-mi scriu licența îmi trebuie festival), dar să știi că până la urmă o să le pot duce cumva pe toate! și va fi bine! chiar foarte bine! 

când am intrat în holul teatrului și l-am văzut iar plin de zeci și zeci de fețe voioase- unele deja cunoscute, altele nemaivăzute (noi, voiam a zice), am știut că astfel de evenimente merită. merită să te simți câteva zile vinovat că mai mult spicuiești din zbor cele ale cursurilor ca să poți ajunge și la spectacole. ca să-ți mai deschizi aripile și să-ți hrănești inima cu stropi de artă. e deja al treilea FITS și, derulând un pic firul vremii, mă gândesc că parcă oarecum am rămas același copil...asta deși atât, atât de multe s-au schimbat.

Sibiul se mișcă pentru că are oameni vii! oameni frumoși, care-i mișcă și pe alții odată cu ei! mi-am propus să ajung zi de zi măcar la un spectacol- două. o să încerc, printre toate du-te-vino-urile, să-ți povestesc și ție despre sâmburii cu care m-am ales. asta ca să știi că orașul nostru e un loc în care oamenii frumoși se mișcă și îi mișcă și pe cei care stau pe loc odată cu ei...

pies: mulțumesc, Lavinia!

cum începe ziua?

Pentru S.

Ziua începe cu remușcarea nescrisului. Și totuși cu nădejde că e mereu loc de pus început bun, indiferent de ceea ce s-a întâmplat înainte de venirea nopții. Ziua începe cu ciripit voios de afară și raze de bine. Ziua începe ștergând din minte remușcarea nescrisului și umplând locul cu speranță. Începe cu ceai negru cu lapte, pâine prăjită și ou și biscuiți cu ghimbir. Cu un pic de pian, ca elan de fundal. Ziua începe luând ghiozdanul și desaga cu cărți și pornind înspre vecina-cu-milioane-de-vieți. Ziua începe surâzând pe cărare mesajului de „Iar vii târziu!”. Se continuă zâmbind auzind iar admonestarea „Trezește-te, sclavule!” adresată cutiei scriitoare. Ziua începe cu lumina soarelui care se furișează blând printre miile de cotoare, vrând parcă să le bucure, să le mângâie. [La etajul nostru nu vine nimeni așa devreme să-și bea ceaiul sau cafeaua alături de portretele domnilor scriitori.] Totul începe cu remușcare, dar se transformă încet-încet în răsfoit cotoare. În „Numa’ un pic să-ți zic ce mi-am amintit!” și-n „Hai să ieșim două minute afară!”. În pauze de sandviș și Andrei de casă.  Totul începe cu remușcarea nescrisului și crește în speranță și bucurie... Azi am crezut împreună și mâine va fi la fel! Bine? Iar când nu mai cred eu, am nevoie să crezi tu!

codobelc

...

 „Să nădăjduim! Eu acum cred că vom reuși și că va fi bine. Și când nu mai cred eu, am nevoie să crezi tu!”

azi am căpătat un vis mare. atât de mare, încât pare tare lung drumul până la el. la faptul că „pot să-l scurtez eu” nu m-am gândit până când mi s-a spus. e târziu, dar abia acum o să mă apuc de cel mai important lucru al acestor zile (adică doamna Woolf). cu ceaiul de roiboos și cafeaua cu scorțișoară ca bobârnac pentru inspirație, pianul de fundal, cămașa cu flori gălbui-maronii și păturica roșie dijoneză care să-mi țină de cald. tocmai ce mi-am amintit că mi-ai spus  la un moment dat că dacă nădăjduim din două suflete, atunci sigur o să se întâmple. azi ai crezut tu, mâine poate sper să credem împreună! 

gând de Cireșar

Drag cititor,

Ne regăsim printre rânduri. Tu pe mine, de fapt. Pare-se că nu mă pot ține de promisiuni până la capăt. Deși, când mi-am zis că gata măcar o vreme, nu mi-am propus o perioadă concretă pentru lipsa lui ochiul-boului… Adevăru-i că dacă nu mă descos în vreun fel, simt că nu le mai pot duce. Simt că stările astea contradictorii care se bat înlăuntrul meu trebuie să se termine cumva în viitorul apropiat și să-mi recapăt o oarecare verticalitate. Uneori nu mă mai înțeleg deloc. Ieri sunt optimistul din lume și azi voi deveni brusc ursuzul care se face mic de tot, ascunzându-se sub umbrelă; mâine am fost oricare dintre variante. Cel mai dificil e când mâine, azi și ieri devin ore, sau chiar minute, în loc de zile…

M-am hotărât să mă întorc pentru că altfel aș sărăci. Tot ceea ce mă frământă ar „coace”, și-aș uita de lucrurile frumoase care mi se întâmplă, de sentimentele și poveștile fiecărei zile… A început o nouă lună, și se anunță un Cireșar cu ochi mari. Plin-ochi, voiam să zic. Cu ultimii dinozauri din  facultate, cu închegat lucrare despre doamna Woolf, cu al treilea FITS, cu încă o oră de franceză și încă o festivitate cu robe, cu reîntoarcerea acasă a călătorilor, cu… Cu multe altele pe care o să ți le povestesc zi de zi. Cum-necum, o să-mi fac timp; doar mă cunoști:  știi că aceste lucruri mici îmi dau mereu nemăsurat avânt! Dacă aș fi renunțat la ele, poate aș fi fost acum un student de aproape nota zece. Un student tobă de carte litericească. Aș fi zbârnâit! Mi-aș fi petrecut majoritatea timpului printre cotoare, dar nu aș fi adunat atâtea minunate povești vii! Azi, dându-mi seama încă o dată de Bucuria de a cunoaște mulți mulți muuulți copii frumoși, am zâmbit în sinea mea fericită. Alegerile mi le asum, fără de ele aș fi fost acum un student de aproape nota zece. Ori, notele nu mai reprezintă un țel. Am ajuns să văd dincolo de ele…Căci la „ce-i folosește omului să câștige lumea aceasta dacă-și  va pierde sufletul?”

M-am întors pentru tine. Pentru că sigur așteptai un La mulți ani! Să-ți păstrezi obloanele inimii mereu deschise către frumos, ș-apoi Doamne Doamne va ști să te răsplătească! Te rog să fii și tu acolo pentru mine, bine? Să fim împreună, vrei?

cu drag,G.

urme de Florar