Dragă Brumărel,
Iată-te aproape de plecare. Te îmbrățișez cu mâinile încă păstrând mirosul dolofanelor proaspăt scoase din cuptor și pregătite pentru omuleții dragi care vor veni mâine să-l viziteze, după jumătate de an, din nou pe Suru. Ți-am scris și la început, încrezătoare că „dincolo de orice, toate se vor rândui frumos”. Parcă totuși nu mă așteptam să fie întru totul așa... Mă uit înapoi și-mi dau seama că ai fost atât, atât de darnic, încât simt că nu-I pot mulțumi lui Doamne Doamne îndeajuns. Mi s-a schimbat viața cu niște multe grade: m-am „înstărit” [adică am căpătat stare], am mai adunat câteva frumoase povești scrisoricești, am primit vizita Anei și-a Zmeului, i-am făcut capul-calendar copilului-steluță [poate și ca să scape de mine a plecat la București], am fost la lansarea cărții domnului Ciomâzgă, i-am dus pe otesiști la Oscar și Buni Roz [eu a patra oară], am început să scriu cu pană și cu cerneală din călimară, și câte și mai câte... Locșorul de rost a apărut și el, însă Bucuria cea mare îmi izvorăște din tainița inimii. Datorită lui Dar, care mă învață să privesc lumea cu alți ochi. Stilouri cu peniță aveam deja; ne-am luat doar caiete tip I, să învățăm să scriem împreună liniuțe și bastonașe, adică „mersul pe sârmă...în doi”. Povestea se țese de mult și de acum.
Te îmbrățișez cu foșnet tomnatic [că tot îți place cum sună],
Te îmbrățișez cu foșnet tomnatic [că tot îți place cum sună],
cu drag,
copilul-cu-suflet-de-plic