...
azi-dimineață mă aștepta cuminte în plic povestea „domnului de ce”, scrijelită cu mult drag și cu bucurie copilărească. e un sentiment pe care nu pot să-l descriu și care mă învăluie de fiecare dată când descopăr frânturi din poveștile oamenilor pe care-i cunosc [sau nu]... și, bineînțeles, o încredințare că, dacă de atâtea ori mă gândesc să gata, de și mai multe dăți îmi spun că, atâta vreme cât pe mine mă fericesc, scrisorile nu pot avea decât același efect și asupra celorlalți...
„În intervalul 1-3 ani am avut o perioadă când am încetat să mai vorbesc. Începusem să scot primele cuvinte, dar la un moment dat m-am oprit, „am luat o pauză”. Mama și tatăl meu au început să se îngrijoreze, oare ce se întâmplă?, să nu fie bolnav și alte astfel de griji. Am fost la medic, dar toate semnele erau bune, eram sănătos, dar nedornic de a vorbi.”