...
în vacanță parcă fugeam una de cealaltă. acum poate că nu mai vrem asta, dar când ne întâlnim seara și dimineața fiecare e pe planeta ei... adică la niște mulți kilometri depărtare. ea-ncepe să-mi povestească despre nu-știu-care-curs-și-prof, despre nu-știu-care-pereche-de-sandale-pentru-care-i-trebuie-curelușe-și-despre-cum-și-a-luat-o-pungă-de-fornetti-când-planul-era-să-nu-mai-mănânce-deloc-pâine-că-i-cancerigenă. eu nu știu de ce mă obosesc să-i spun despre toate câte mi se întâmplă și toate care se schimbă zilnic, cu multe grade. oricum nu mă ascultă. e prea preocupată de ale ei...
o enervează că nu-mi închid cum trebuie ușa dulăpiorului, că las capacele gelului de duș și șamponului desfăcute și că nu mă deconectez de la email. mă enervează că-și lasă lucrurile la expoziție și ceștile nespălate și că aprinde becul dimineața când e destulă lumină în cameră. și totuși, dincolo de toate aceste lucruri insignifiante, ce bine că ne avem una pe cealaltă!