...
În
copilărie, e o adevărată bucurie să fii întrebat ce vrei să te faci când vei fi
mare. Dacă te oprești la meseria de astronaut, geograf, bucătar, desenator, ori
simplu florar, ești aprobat tacit, deși am impresia că de cele mai multe ori
întrebarea e pusă mai degrabă în joacă; poate de aceea nici răspunsurile nu
sunt luate prea în serios. O explicație ar fi că oamenii mari, în seriozitatea
gândirii lor, simt că, odată cu trecerea timpului, îi pot remodela pe cei mici așa
încât aceștia să renunțe treptat la visurile lor, îndreptându-i spre ceva mai bun, din care să nu mori
de foame.
Eu
visam să mă fac… pictoriță. Pur și simplu pentru că îndeletnicirea mea
preferată era să mâzgălesc toată-ziua-bună-ziua ce-mi trecea prin cap, ori
desenele pe care le găseam până și pe micile cutii de boni-boni. Apoi, după ce
școala a început să-mi capteze interesul, am cam lăsat la o parte blocurile de
desen și creioanele colorate. Câțiva ani n-am mai fost întrebată ce vreau să mă
fac atunci când voi fi mare. Sau nu-mi mai amintesc în ce formă se schimbase
răspunsul. Cam pe la sfârșitul liceului a început însă a deveni răscolitor.
Priveam înlăuntrul meu cu nedumerire, întrebându-mă continuu încotro să apuc.
Bineînțeles că până la urmă am ales după glasul inimii…Și-așa am ajuns la
Litere. Și trei ani am avut liniște furtunoasă [ la început eram neîncrezătoare și
oarecum rătăcindă, ca în anul III să mă îndrăgostesc atât de tare încât să-mi
doresc să mai fi fost măcar încă șapte-opt semestre de studiu…].
În
copilărie, era o adevărată bucurie să fiu întrebată ce vreau să mă fac când voi
fi mare. Acum parcă nu mai suport să mi se pună această întrebare și le răspund
celor mari într-un mod destul de apatic. Și asta deși știu că majoritatea sunt
pur și simplu curioși, sau întreabă din politețe… Mi se pare totuși că îmi
imputează [chiar și fără cuvinte] că nu fac nimic concret. Că sunt foarte făr’- de - cap, că nu mă lupt îndeajuns
pentru a-mi găsi un cât de mic locșor unde să mă fac utilă. Știu că trebuie să
dau un pic mai mult din coate, și mai știu că dincolo de toate mustrările de
conștiință pe care mi le fac, perioada asta e un test de răbdare, și de
nădejde.
Nu m-am gândit niciodată că va veni vremea când școala
se termină; era întotdeauna avântător de bine când toamna începeam a croi alte
și alte visuri. Bine, nu s-a terminat nici acum, dar a devenit altfel… Atât de
altfel, încât îmi doresc să redevin mică-mică-mică…
Poate am privit greșit intrarea
în lumea oamenilor mari, și de aceea m-am făcut prost înțeleasă. Doar dacă m-ai
putea vedea pe dinăuntru ai înțelege. E o adevărată bucurie să mă
gândesc că de acum o să pot dărui și altora din ceea ce am căpătat de-a lungul
anilor, doar că zilele acestea de așteptare mă fac inevitabil să mă întreb dacă
atitudinea mea se cheamă subapreciere, lene, neîndeajunsă căutare, ori toate acestea la
un loc… Am înțeles greșit lumea oamenilor mari, dar am promis că, văzând zidurile ca ferestre, voi păși în ea
cu demnitate. Cu bucuria de a le spune celor dinăuntru că mi-am adus sufletul de copil pentru a li-l împărtăși. Dacă mă vor privi din nou încruntați, le voi răspunde simplu să se însenineze. Am venit doar să-mi iau în primire locșorul; acela, cel bine-pus-deoparte de Cineva-care-mă-iubește…