...
nu-i așa că te întrebai ce s-a întâmplat cu Poezitoarea mea cea dragă și cu versurile ei? ei bine, am reușit să o conving din nou să mă lase să mai împart din când în când și cu tine din gândurile ei versuite cu rost. om fi noi amândouă umbre, dar, rămânându-ne alături, ne strunim reciproc înspre lumină. cu pași mici și oarecum șontâcăinzi, dar înspre bine...
Ca să-nțelegi
mai bine,
ar trebui să
merg înapoi
...cu multe
zile.
În copilărie,
tata-mi spunea mereu:
„Unde pui tu
mâna, cade ceva”.
Și nu exagera.
Chiar și acum
îmi provoacă mirare
lipsa mea de
îndemânare.
Poate că mulți
alții pățesc la fel,
dar eu...cu
mine-i mai greu.
Eu arunc la
gunoi cu ceea ce am distrus
și câte-un ciob
de încredere.
Așa am învățat
să-mi fie teamă
de oricine mă
vrea aproape, de oricine mă cheamă,
dar mai ales de
mine însămi
și de tot ce aș
putea face țăndări:
cuvinte, tăceri,
visuri, inimi...
Dacă înțelegi,
vei ști să pleci
cât mai repede,
să-mi fii la
neîndemână, întreg.
Sau să râmâi
(ai fi cel
dintâi
ce riscă)
să ne căutăm cu
grijă bucățelele lipsă.
să le completăm
cu ale celuilalt
și să le lipim
într-o nouă formă
- a noastră?
(Poezitoarea, La neîndemână - 28. 09.2014)