...
Am cunoscut-o la finele lui Gustar. Încă din prima clipă, m-a frapat sinceritatea ei sinceră de copil, dezinvoltura cu care își glăsuiește până și cel mai mic gând. [De fapt, la început mai degrabă m-a speriat decât frapat.] Apoi, timp de două zile am avut răgaz să-mi dau seama cât de mult mă pripisem în a o eticheta. Nemărginirea locului și răbdarea timpului m-au ajutat să-i descopăr și zâmbetul lăuntric, nu doar pe cel dăruit tuturor. E mereu nespus de plină de viață, și nu ezită să-și ducă până la capăt năstrușnicele idei. De părerea celor „serioși” nu-i prea pasă; îi ignoră pur și simplu, nu-i aude. Atunci, pe când cu uriașa porție de zacuscă, ne-au amuzat „freșurile”, împachetarea întregului bagaj într-o pereche de cizme de cauciuc roz, voioșia trezitului dimineața devreme și salutul de „Treziți-vă, îngerașii mei!”, dar și grija pe care ne-o purta tuturor...
La finele lui Răpciune ne-am întâlnit din nou. Tot cu rucsaci în spinare, dar de această dată încă din gară. Neavând încotro, ne-am hotărât în ultimul minut a lua bilet doar până la jumătatea drumului. [Și acum știu de ce a fost mai bine așa!] Așadar, din Vințu ne-au început peripețiile. Doar că avându-i optimismul alături [ imaginează-ți o tânără „blondă și frumoasă”, cu rucsac și cu două buchete de nuntă în mână, așteptând ocazie spre Găbud în localități mureșene destul de anonime ], toate s-au rânduit minunat de frumos și-am și ajuns la destinație nu doar devreme, dar și înainte de începerea ploii. Ceea ce-mi place cel mai mult e să observ cum surâd oamenii mari pe sub mustăți când dau de sinceritatea ei. Redevin copii fără să-și dea seama. Cei care sunt deja mici, își umplu proviziile copilărești și mai mult. Și mă refer acum în special la mine. După ce ne-am urcat în mașina tipului care ne-a lăsat în Unirea, pe când încercam să fac cumva să nu mă acopere cu totul rucsacul, m-am trezit brusc că primesc un creion în formă de inimioară. „M-am gândit că acum e cel mai bun moment să ți-l dau!” Până să mă dumiresc, m-a și îmbrățișat cu o mână...