...
îmi plac zilele de joi. n-am înțeles niciodată exact de ce, dar așa mi se întâmplă mai mereu. azi am reușit să mă trezesc un pic mai devreme, deși cam somnoroasă la început [am căpătat prostul obicei de a lăsa alarma să sune repetândă, și până s-o aud cu adevărat mi se pare că deja e târziu]. am făcut ochi zâmbind, simțindu-mi inima ciocănitoare [trebuie să întreb pe cineva care se pricepe dacă-și poate schimba locul în corpul uman, ori, mai bine zis, dacă își poate difuza bătăile așa cum simt eu că se întâmplă]. mi-am pregătit termosul și mărul, apoi mi-am luat liniștită micul dejun. ceai negru, pufarine de cacao cu iaurt și miniciocolată [ca să nu am motive să-mi fie teamă că o să-mi scadă glicemia]. am luat și brățara tricolor cu mine [să-mi țină de dor] și-am plecat înspre locșorul unde învăț pas cu pas să devin detectiv-polițist-psiholog-expert Microsoft și toate meseriile la care am visat poate cel mai puțin [și care i-ar mira pe cei care mă știu doar drept visătorul copil cu scrisori]. descopăr însă că-mi place, și-mă dă un oarecare avânt acest necunoscut. de fapt, adevăratul entuziasm îmi vine din altă parte, și tot el mă face să zâmbesc și mai mult când merg pe stradă. să pășesc în zig-zag, ca și cum n-aș avea nicio grijă pe lume...în pauză mi-am făcut obicei să merg la Petru și să mă plimb [chiar dacă-i cam friguț] de dragul de a sta afară, departe de monitor. merele sunt nelipsite. azi am primit și-o portocală și m-am plimbat cu liftul cu geam; am auzit că celălalt le joacă feste destul de des pasagerilor și nu prea râvnesc la o asemenea pățanie. voiam să-ți scriu despre cum distanțele nu despart oamenii, dar uite că iar m-am risipit în micutisme nesemnificative. știi însă că, oricât de departe, distanța se măsoară în apropierea gândului...