...
devenise prea frământător sentimentul că nu fac nimic... simțeam tot mai mult că nu mă mai vreau atât de făr'-de-cap și că e timpul să trec și eu în rândul celor care au de lucru. nu m-am gândit însă niciodată cum o să reacționez, cum mă va schimba atunci când se va întâmpla. și asta pentru că școala a fost cincisprezece ani locul unde mi-am putut deschide aripile ori strânge cochilia... după cum mă știi, iau totul ca pe un joc. ca pe o joacă în care am pășit entuziastă, cu zâmbetul pe buze. și asta deși habarnam [într-adins scris așa] ce mă așteaptă. mă minunez însă zi de zi cum, cel mai adesea fără a-mi da seama, Doamne Doamne îmi poartă neîncetat nemăsurată grijă... trebuie nădejde, c-apoi se rânduiesc toate cu bun folos.