...
am adormit cu degetele mâzgălite toate de cerneală neagră, dar fericită cu pana căpătată. de trezit, m-am trezit în sunetul ploii. oricât de lungi, diminețile îmi par mereu prea scurte... nu am apucat să-ți povestesc [oricum, o să mai dureze până să mă dumiresc], dar acum colind alte străzi ale orașului înspre panoramă. traversez strada arhitecților și mă minunez de conacele [multe dintre ele au obloane - verzi, bineînțeles] pe care le întrezăresc printre frunzele arămii, dansânde. trec pe lângă două cutii poștale de care mi-e din ce în ce mai milă. chiar mă întreb dacă le deschide cineva vreodată, ori de n-au intrat de-a binelea la pensie, servind doar drept adăpost păianjenilor care-mi imaginez că țes într-o veselie pe dinăuntru... noul e avalanșic și necunoscut, dar poate asta mă și ambiționează. e paradoxal, știu, dar, mai mult decât toate, face parte din schimbarea pe care atât mi-am dorit-o...