...
Dintotdeauna am așteptat. M-am îndârjit să sper că ești pe undeva printr-un colț al acestei lumi și că la un moment dat tot ne vom întâlni. Uneori am crezut că te-am găsit, dar s-au dovedit umbre false... Am continuat să sper, în ciuda a tot și toate. Mereu-mereu, oricât îmi părea de greu. „Lucrurile minunate ale vieții se întâmplă atunci când te aștepți mai puțin.”, și cam așa a fost și cu tine. Abia acum încep să înțeleg ce ne-a mărturisit domnul Puric la începutul lui Răpciune despre taina pe care o trăiești, nu o expui tuturor [că eu îmi exteriorizez Bucuria mai mult decât ar trebui, asta-i o altă poveste]... Sunt fericită foarte. Și nespus de recunoscătoare, bineînețeles. Acum că te-am căpătat, simt cum mi se dezgheață treptat straturile cu care mi-am acoperit inima de atâta și atâta vreme. Te rog nu mă întreba despre bătăile ei, că nu le-aș putea explica...