Dragă Brumar,
Bine-ai venit, alburiule! Ai început friguros, să nu te dezici de numele pe care-l porți. M-am trezit însă voioasă, am fiert ceaiul de sunătoare ș-apoi am plecat cu Sprica spre gară, să-i întâmpin pe otesiști [purtând în rotirea leneșă a celor două roți întreaga suită de „ești nebună!”, pentru că, de!, cui i se mai năzărește a urca la munte pe o asemenea vreme?]. Mi-au cam înghețat mâinile, dar m-am obișnuit cu a lor vinețeală [măcar acum știu că nu sunt singura cu ele reci]... Zâmbetul chipurilor calde mi-a reamintit de ce mă îndârjesc mereu în nebunia de a căuta să mă înconjor cu oameni frumoși, oameni diamantini alături de care simt că viața capătă gust.
Am pornit cinșpe de toți, plus Rex, care s-a luat după noi și n-am mai avut cum să-l întoarcem acasă [sărmanul, atâta s-a obosit încât la întoarcere șchiopăta și-l vedeam că parcă ne șoptește că nu mai poate; „măi, ce-ați ostenit bietul câine!”- când l-am auzit pe tata zicând asta, direct la Ana-italiana m-am gândit...]. Era deja ora zece, iar eu, știind că dacă nu mergem cât de cât voinicește n-o să ne încadrăm în timp să ajungem până la cabană, i-am tot bătut la cap [până le-am făcut bătături] și i-am strunit a continua, îndulcind mereu drumul rămas cu promisiunea că mai e un pic. Când am intrat în poiana cea senină, debordând de lumină, au înțeles cu toții motivul. Pur și simplu, nu ne mai puteam privi în ochi de atâta alb. Norii vălătuci din zare păreau un ocean jucăuș care dansa asemenea unui zmeu, acoperind și descoperind culmile verzui-gălbui-arămii... Abia atunci mi-am dat seama cât îmi era de dor de acest loc drag. De n-ar fi fost ei, mi-ar fi părut rău că am lăsat să treacă anul și n-am urcat. Așa, l-am descoperit și-n culorile toamnei, pășind continuu prin foșnitor covor arămiu...
Acum, când îți scriu, mă simt învăluită de o oarecare osteneală cunoscută și drept febră musculară... Dincolo de ea însă rămâne diagnosticul primit de la copilul-medicinist-delfin, și anume că boala mea se cheamă fericire.
Cam atât, restul rămâne în sertarul inimii. Nădăjduiesc să fii la fel de plin ca fratele tău mai mic.
cu drag,
Am pornit cinșpe de toți, plus Rex, care s-a luat după noi și n-am mai avut cum să-l întoarcem acasă [sărmanul, atâta s-a obosit încât la întoarcere șchiopăta și-l vedeam că parcă ne șoptește că nu mai poate; „măi, ce-ați ostenit bietul câine!”- când l-am auzit pe tata zicând asta, direct la Ana-italiana m-am gândit...]. Era deja ora zece, iar eu, știind că dacă nu mergem cât de cât voinicește n-o să ne încadrăm în timp să ajungem până la cabană, i-am tot bătut la cap [până le-am făcut bătături] și i-am strunit a continua, îndulcind mereu drumul rămas cu promisiunea că mai e un pic. Când am intrat în poiana cea senină, debordând de lumină, au înțeles cu toții motivul. Pur și simplu, nu ne mai puteam privi în ochi de atâta alb. Norii vălătuci din zare păreau un ocean jucăuș care dansa asemenea unui zmeu, acoperind și descoperind culmile verzui-gălbui-arămii... Abia atunci mi-am dat seama cât îmi era de dor de acest loc drag. De n-ar fi fost ei, mi-ar fi părut rău că am lăsat să treacă anul și n-am urcat. Așa, l-am descoperit și-n culorile toamnei, pășind continuu prin foșnitor covor arămiu...
Acum, când îți scriu, mă simt învăluită de o oarecare osteneală cunoscută și drept febră musculară... Dincolo de ea însă rămâne diagnosticul primit de la copilul-medicinist-delfin, și anume că boala mea se cheamă fericire.
Cam atât, restul rămâne în sertarul inimii. Nădăjduiesc să fii la fel de plin ca fratele tău mai mic.
cu drag,
G.