someone I admire

I've been admiring Béatrice Peltre's food creations and lifestyle for a few months.

Pay a visit here and you'll understand why.

sfori de împachetat inima

desculț într-o ninsoare dureroasă

i-ar scrie lui Sherlock că-i pare rău și că tare mult i-ar plăcea să se întâlnească la un ceai, dar Sherlock are dreptate să fie supărat și să-i plătească cu aceeași monedă. au mai fost și altădată răspunsuri nerăspunsuri din partea altora care n-au mai vrut să știe nimic de Nunuc. și el nătângul a tăcut, deși l-a durut tare mult indiferența. s-a prefăcut într-un om care doarme vacanța asta, dar acum a terminat rândurile lui Perec și va încerca să-și amintească de toate lucrurile pe care le are de făcut, zilele zboară și Anul Nou bate la ușă, doar n-o să-l găsească în halul ăsta. s-a tuns iar azi, nici nu mai știe a câta oară din iunie. ”de ce?”, e o întrebare al cărei răspuns s-a cam săturat să-l repete. dacă n-ar fi de-ajuns, Tâlnava  și-a adunat lucrurile în cutii (până și cărțile din raft) și nu mai vrea să vorbească cu el.

Doamne Doamne, îmi dai voie să plâng?

doar tu, de unul singur

de la o Andree am învățat decembrie trecut să-mi împart bucuriile (pe toate, și pe cele mari și pe cele mici). o Adriana încearcă să mă convingă la fiecare sfârșit de noiembrie că numele ei e tot un derivat al numelui ”Andrei”. un Andrei avea dreptate când mi-a zis că pentru o schimbare e nevoie doar de un om, iar un alt Andrzej mi-a reconfirmat azi că, într-adevăr, așa-i.
e atât de bine să știi că tu ai stârnit avalanșa. învinovățitor de bine.

Dogiana versus Nunuc, poveste despre ”ce vreau să mă fac când o să fiu mare”

Datorită Anei  mi-am amintit că în luna august a anului trecut am scris postarea asta, într-un moment în care-mi era tare dor de mine, copilul de altădată. Unde e Dogiana (așa-mi poceam eu numele pe vremea când nu puteam pronunța corect cuvintele) acum și (la) ce mai visează? Hai să-ți povestesc!


Bun, am folosit o clepsidră magică și citim povestea Dogianei...sau a lui Nunuc. A Dogianei tranformată în Nunuc, sau cum vrei s-o iei, e cam același lucru.

Imaginează-ți un copil jucăuș care știe toate poveștile de la grădi și cere la fiecare patru zile alt bloc de desen, să mâzgălească fete-iepuri cu coarne și cozi sau figurine de pe cutiuțele de boni-boni. Desena tot ce apuca, ”operele de artă” se găsesc și acum într-un sertar de la nr.61 și pot fi admirate la cererea publicului doritor. Avea o poșetuță verde-închis (un fel de turbat fosforescent) în care păstra surprizele de la ouăle kinder. Una dintre ele, la care ținea mult, era o pisică-pictoriță pe nume Miaunica, pe care o închidea sau o scotea din cufărul cu tablouri (găsit tot în gălbenușul magic), după bunul ei plac..Pe vremea aia își dorea să se facă pictoriță, deși nu-i prea plăcea cum suna cuvântul ăsta. Pe urmă a urmat o perioadă în care cosea (ceea ce e un pic cam mult spus, ținând cont de rezultate) haine pentru păpuși (încă o mică paranteză: haine pentru păpușile ”rele”, adică cele mai ieftine... pe cele ”bune” le ținea în ambalaje: ca fapt divers, și acum mai are o Cindy aproape intactă) și zicea că vrea să fie designer vestimentar. Poate doar de dragul de a răspunde în tonul general zicea și ea uneori: ”Vreau să mă fac doctoriță.”

Alzheimer nu se manifestă la 19 ani, dar Nunuc are o pierdere de memorie și o să sară peste câțiva ani din poveste. Te rog să-l ierți, dar nu are rost să fie ipocrit.

Pictoriței a început să-i placă matematica în școala generală și rezolva cu drag probleme de olimpiadă, deși nu ajungea niciodată mai departe de o mențiune județeană. Pentru liceu, a ales o clasă de științe, răspunzând: ”Nu mă întrebați, nu știu ce vreau să fac mai departe.” Timp de doi ani a avut impresia că știe bine multe lucruri, dar foarte bine nimic. Îi plăcea franceza, dar nu a știut să valorifice acest lucru. În clasa a XI-a a redescoperit creioanele și blocurile de desen și i s-a năzărit că vrea să se facă designer de interior (vis alimentat și de emisiunile de pe Discovery travel&living), dar nu a avut destulă încredere și putere de convingere, iar foile albe au ajuns a doua oară dedesuptul caietelor, cărților și manualelor. La un moment dat a intrat în scenă un extraterestru de care-i plăcea, datorită lui a început să scrie. A scris până a devenit obișnuință, un soi de drog. A scormonit după povești și a descoperit că-i place. A început să trimită scrisori din ce în ce mai des și a văzut că-i place și mai mult...

Pe Nunuc îl cunoști deja: e un visător incurabil, nu prea realist când vine vorba de alegerea meseriei. E sigur că pe-a lui o să și-o inventeze singur. O să fie un soi de jurnalist - trimițător de scrisori - trainer- fotograf -designer -ghid turistic...

asta zice acum, că mai încolo cine știe ce idee îi mai sclipește.

și-un pic de culoare-n eprubeta magică

„Moș Crăciun, dormi?” sau o întâmplare ciudată în ziua de Crăciun

(ora 3 și-un pic)

-G., tu ai unde să stai până la 5, nu?

-Da, stai liniștit, o să fiu bine... 

(ora 9:05)

mă rod degetele, trebuie să scriu.

 am avut parte de o noapte de Crăciun diferită de oricare alta de până acum. tu, acum când citești, nu ai cum să-ți dai seama, dar sunt destul de obosită, au trecut vreo 30 ore de când n-am închis un ochi (ceea ce pentru mine e mult). să încep cu începutul, nu?

bine.

ieri, după ce că am supărat-o pe mama, n-am terminat nici felicitările și aveam de gând să-l aștept pe Moșu lustruind podelele...în cele din urmă, nu mi s-a potrivit socoteala de dimineață cu ce a ieșit seara. a trebuit să mă împachetez și m-am dus să-i întâlnesc pe Elefanți (fără ipocrizie, chiar îmi era așa un dordordordor de ei...). nu știu în ce măsură îi găsesc schimbați, cert e că au crescut și vor mai crește. mi-au lipsit. într-un fel nu mi-a prins prea bine să zgândăresc iar rana aia ciudată din vară, dar am trecut peste...ca în basme, cu binele înainte.

după ce am colindat orașul și-am îmbrățișat Crăciunul, a venit, inevitabil, și momentul în care fiecare trebuia să se îndrepte spre casă. normal, eu aveam o traiectorie mai puțin rectilinie, ce  implica și câteva telefoane și momente de așteptare ( mereu mi se întâmplă la fel, mare minune când n-o să mai depind de nimeni). problema mea a fost că nu mi-am dat seama că dorința asta de a nu deranja mă va face să-mi lovesc coarnele de zid chiar în ziua de Crăciun. la întrebarea : „Tu ai unde să stai, nu?” am răspuns un vehement „Da!”, gândindu-mă că o oră jumate nu-i un capăt de țară și oricum o să fie deschis la catedrală. norocul meu minunat a făcut însă să nu fie așa și m-am trezit în fața unor porți legate cu lanțuri, dimineața la ora trei, pe un ger de aproape crăpau pietrele și cu niște papuci nepotriviți în picioare. cel mai groaznic sunet pe care-l poți auzi într-un astfel de moment e bocănitul propriilor tocuri pe o stradă pustiu de înghețată. ce era să fac? pe cine să sun, când toți erau deja acasă? am început să mă plimb, nu de alta, dar altfel urma să mă transform într-un sloi de gheață. și-am început să dau ocoluri. piețele și centrul, plus străzile din apropiere în căutarea unui loc cald unde să pot sta. am vrut să pot bea un ceai liniștită, eu, copil nătâng de la țară, care nici acum nu știe că la oraș lumea vede stele verzi și vorbește abureli uscate la patru dimineața. sincer, îmi venea să urlu de furie..și, totuși, tăceam. la un moment dat, chiar m-am gândit la cineva căruia i-aș fi putut scrie un mesaj: „Moș Crăciun, dormi? Mi-e frig și am nevoie de tine.”, dar m-am răzgândit și mi-am continuat „drumul”. timpul stătea în loc și-mi degera toate mădularele. îmi era ciudă pe mine, voiam acasă. n-am avut încotro, mi-am înghițit încăpățânarea și am jucat rolul unui veritabil om al străzii. deși nu băusem decât suc de mere, simțeam uneori că mă clatin, că-mi pierd echilibrul și mă întrebam oare ce-or crede puținii trecători care mă văd: „Uite-o și pe nebuna asta, sărmana, cât e de beată!”. știam că la un moment dat o să le dau de bănuit și polițiștilor pe care i-am tot văzut patrulând și, cu cinci minute înaintea colacului de salvare, au oprit mașina și mi-au cerut buletinul. li se părea ciudat că de pe la trei și ceva hoinăream singură pe acolo și, sincer, cred că la început și ei m-au crezut nebună. îmi pare rău că nu-mi mai amintesc acum replica exactă, dar ce mi-au zis la final a sunat cam așa: „No,v-ați cam stricat Crăciunul. Și ați și răcit...”

ei bine, nu mi l-am stricat deloc. am simțit în schimb pe pielea mea prin ce trece un om al străzii când dă numai peste uși încuiate...crede-mă pe cuvânt, e îngrozitor.

cu iz de..altădată

”  Noi ieșim afară,

   Dumnezeu intră-n casă,

   După masă să fie gazda voioasă,

   La mulți ani să trăiască! ”

...

în noaptea dintre 23 și 24 decembrie, mama și tata aveau un număr dublu, chiar triplu de copii. adormeam târziu, asta după ce oboseam de la atâta râs. trăistuțele din dulapul cu naftalină al bunicii ne așteptau nerăbdătoare. ne trezeam cu noaptea-n cap și porneam la drum, uneori croindu-ne pașii zăpada uriașă. nu exista nici noaptea, nici frigul, doar o poveste cu pitici voioși ce-și rodeau fularele și deschideau porți cu ”Bună dimineața la Moș Ajun!” vestind Nașterea Domnului. mirosea în  case a mâncare, prăjituri și cozonaci, portocale și mere. oamenii se opreau, își lăsau deoparte lucrul, fețele li se luminau, pacea și bucuria parcă li se cuibăreau în suflete...mergeam ore, până răgușeam și adunam un sac de dulciuri.

Tâlvana, azi-dmineață pe la șase jumate: ”parcă mă văd și pe mine țâncă, c-o traistă uriașă agățată de umăr, târându-mă prin zăpada ce ajungea până la brâu după tine. mai știi că nu-ți plăcea deloc să mă iei? ”-Ce, tu, io-s țigană? Am râie?De parcă m-ai duce-n spate...”. mai știi ce fain era?”

acum am crescut și s-au inversat, inevitabil, rolurile. of, Moș Crăciun, timpul nu ne iartă...

flori de gheață

Poate nu știai că la noi acasă trăiește și o familie de cârlige...destul de colorată, dar, ce-i drept,  cam șubredă. Care mai de care se trezește să-și rupă vreun picior când e pus la treabă. Îl mai auzi vara pe câte unul urlând și încercând să scape de colții lui Rex sau îl găsești adormit prin iarbă. Mereu adulmec hainele întinse pe sârmă; îmi place la nebunie mirosul cearșafurilor bătute de vânt primăvara și al celor înțepenite de ger iarna, aduse, ca niște pacienți imobilizați pe targă, în casă, la căldură, să se dezmorțească...

...

ieri a nins prima dată iarna asta. zăpada vine odată cu bucuriile. bucuriile sărbătorilor vin odată cu zăpada

.

până una-alta

... iau lecții de la un copil de aproape 6 ani.



tea at home

 home for Christmas.

P.S. tea melody for today :-)

scenariul regizorilor-răni

...

Îmi spui că suntem actori amândoi și  că avem roluri de aceeași importanță, fie ele principale sau secundare. Mie îmi place tare mult să împărțim aceeași scenă și-mi pun sufletul pe tavă... Totul merge ca pe roate până când te hotărăști că nu-ți mai convine acest statut și că ți-ar fi mai bine ca regizor, altundeva. Și pleci și nu mai știu nimic de tine. Și doare. Și doare iar. Și caut bandaje pentru rană, doar că nu se vindecă.

 Vezi bine, uneori am impresia că am crescut, dar în definitv tot o fricoasă am rămas. Mi-e teamă că n-o să pot rezista mereu cu noi răni și regizori plecați prin alte teatre...

nikonuț

 Moș Crăciun a venit și azi. după mai bine de o jumătate de an, azi am redescoperit bucuria de a avea un aparat foto (Canonul pe care l-am ”stricat” nici măcar nu era al meu). aseară nu l-am luat, dar dimineață n-am mai rezistat și m-am întors după el, chiar de s-a evaporat bursa pe încă o lună. îl cheamă nikonuț și o să devenim cei mai buni prieteni...           

așteptând prima zăpadă

Știi bine că nu mint, am vorbit cu surse sigure: o să ningă ca-n povești peste câteva zile. Tot ce trebuie să faci e să fii copil cuminte și să aștepți.

Acum e frig în podul de acasă, probabil că pisicile din vecini se joacă de-a v-ați ascunselea printre materialele lăsate acolo de tata sau  dansează de zor pe covoarele mamei. Hamacul stă agățat trist de grinda de brad, săniile dorm neclintite de atâtea luni, păjanjenii și-or fi țesut autostrăzi pe cărămizile înghețate. Cauciucuri, antene, țigle, sacoșe cu papuci, cutii cu vopsea s-au adunat în șezătoare, Undrea-i subiect principal de discuție...

închid ochii. hai și tu, te iau de mână. avem o scară de urcat...

Pășești într-o mansardă în care miroase a brad, coji de portocale, scorțișoară, mere, nuci, ceai proaspăt turnat în căni colorate, biscuiți cu gem de afine și clementine. Ești impresionat de lumina dinăuntru, sunt geamuri uriașe care dau înspre muntele înzăpezit. Lemnele trosnesc în soba mică și răspândesc o căldură liniștitoare. Primești o pereche de șoșoni de lână și ești invitat să iei loc, așa că te cufunzi într-unul din fotoliile colorate din jurul măsuței de ceai. O mulțime de lucruri îți atrag atenția: pe de o parte numărul cutiilor și al cutiuțelor, apoi contrastul dintre liniile și multitudinea culorilor mobilierului pictat manual și albul pereților înconjurați de grinzile atent lăcuite; mai sunt și rafturile cu cărți, o pseudocutie poștală, șevaletul, fotografiile cu oameni fericiți, lampadarele și muzica de pian...

Eu vreau să fiu jurnalist când sunt mare. Vreau să trimit scrisori, să pictez, să citesc, să călătoresc mult și să fac poze, să adun multe multe povești, pe care să le îmbrac apoi în inspirație pentru alții.

Știu că lui tata îi va plăcea ideea mea și că, dacă și-ar permite financiar, și-ar prinde și acum mintea cu mine ca în câteva zile să transformăm podul de unii singuri , dar va trebui să mai aștept un pic, să mai adun visuri și să învăț să-mi cos buzunarele. Îți promit însă că peste câțiva ani o să te invit la un ceai la mine în mansardă, la o poveste despre cum așteptam prima zăpadă în primul an de facultate în prima zi de vacanță și despre schimbarea pe care Aiesec a adus-o în viața mea.

Ce zici? O să vrei să vii?



atât de multe, că nu mai încap...

...nici într-un sac.

telefonul meu are pierderi de memorie (așa stăpână, așa telefon), primesc mesajele ori după câteva ore, ori după câteva zile, ori incomplete...altele trebuie să le șterg, oricât de mult țin la ele. în mâinile cui ajung plicurile rătăcite? cine-și însușește scrisorile? am adunat cărți pentru vacanță, sper să nu le returnez necitite. nu mai sunt în stare să scriu (am în gând de ceva vreme povestea unui Anonim). mi-e tare dor de tata. azi am fost la piesa premieră a lui Tomohiko (mulțumesc, buburuză). am primit deja o cutie tare frumoasă de la Moș Crăciun. cunosc oameni minunați, pe alții o să-i revăd în curând. Iulia m-a ales în OC-ul de Grow, durerea de cap nu m-a lăsat luni să mă bucur așa cum ar fi trebuit de primirea veștii.  am văzut ”One Day” în weekend și, nu mă întreba de ce, am plâns ca o proastă. 

și ceasul arată 00:59, dar nu-i bai, e bine și așa...

cum zboară un gând spre cer?

Dragă Doamne Doamne,

    Tu știi cel mai bine că am fost un copil tare neascultător în ultimul timp. Nu știu ce e cu mine, dar te rog ajută-mă să-mi revin. Prea multă fericire și lucruri bune mi-ai trimis, poate nu le-am meritat, poate încă nu le merit...

    Te rog ajută-mă să fac ordine în dezordinea asta, vine Moșu și se întoarce tata, nu vreau să-i primesc așa.

Îți mulțumesc.

                                                                           Cu drag,

                                                                                          G.

fără timbru, Moșule :-)

                                                                                                                6 decembrie 2011, Sibiu


Dragă Moș Nicolae,


Aseară eram tare fericită, reușisem să pun firimituri de lucruri simple în plicuri pentru oamenii dragi. Nu pot descrie ce am simțit văzându-le reacția, de îmbrățișările pe care le-am primit nici nu mai vorbesc. În drum spre 317 am adunat lacrimile curate ale cerului (tu ai fost cel care le-a trimis, așa-i?)...  După porția de clementine, am răscolit printre gândurile de anul trecut, eram tare curioasă să-mi amintesc ce simțeam atunci și-mi doream să-ți scriu din nou, dar nu-mi puteam struni cuvintele. Până la urmă n-a ieșit nimic, am adormit cu bocancii lângă pat visând la seara din copilărie...

Bubu zice că acum e marți seara, ora 21:34, moment tocmai bun să-ți mulțumesc. Mâinile-mi dansează fericite pe tastatură, nu pentru că ar fi luat lecții de pian, ci pentru că poartă o pereche magică de pseudomănuși (una are un soi de model de fulgi iar cealaltă valuri), trimise de Ana într-un plic cu bule, o să le port până le tocesc.

Dragă Moș Nicolae, de ce mi se dă întotdeauna atât de mult înapoi?

Îți mulțumesc pentru tot binele pe care mi l-ai adus anul acesta!

                                                                                                              Cu drag, G.

P.S. Oricând ai nevoie de mine, scrie-mi, sunt aici. Și eu voi face la fel.

P.S.*: am găsit ieri un citat: ” Felul în care dăm valorează mai mult decât ceea ce dăm.” (Corneille)

vine, vine Moșu...

                                                                                                                       4 decembrie 2011, Sibiu

Dragă Moș Nicolae,

Aproape am reușit. Îți mulțumesc. O să-mi lustruiesc bocancii de dragul magiei clipelor de altădată.

                                                                 

                                                                                                          Cu drag,

                                                                                                                        G.

inelul buclucaș

(târziu, dar devreme) 

în toropeala în care eram afundată mai că mi-a stat inima când am auzit ușa pocănind și-a intrat un ins ce locuiește pe aici pe undeva. părea destul de obosit, dar n-avea nicio carte cu el. știam că nu avea de gând să rămână.

-  Înveți? m-a întrebat cu voce șoptită.

- Nu chiar, am răspuns oarecum jenată după ce mi-am lăsat ”jucăriile” în cutie...(adevărul e că nu așteptam musafiri).

- Le trimiți acasă?

- Nu, de fapt, le dau...Poți să te uiți dacă vrei.

A luat una în mână și a surâs. L-aș fi întrebat dacă mă crede nebună, dar am tăcut. A văzut MacMillan-ul și m-a întrebat dacă învăț engleza. I-am răspuns afirmativ.

- Și română?

- Nu, franceză.

- Fain, măcar e ceva sigur.

În momentul ăla sinapsele mele s-au trezit toate și au început să scoată aburi pe gânduri:

-Sigur? La ce te referi? Îmi și imaginam: ui primul om care-mi zice că fac ceva ”sigur”...

-Adică înveți ceva concret, noi facem doar abureli...

Cu fum strecurându-se printre beculețe, mi-am amintit că aseară am fost la ”Oscar și Buni Roz”, iar locomotiva se revolta de-a dreptul: dar teatrul e artă, nu abureală!

Eu n-aveam voce de la prea multă muțenie. El n-avea voce, el știe de ce/ de la ce. Or mai fi fost vreo două-trei  întrebări...

După două secunde de tăcere primesc întrebarea capcană:

- Ești căsătorită?

- ...

M-am uitat la el, uimită. Nu înțelegeam.

- De ce?

- Păi...din  cauza inelului.

- Aaa,..nu! Ar fi fost culmea. Ce-i drept, mă nimerise cu detaliul ăsta.

- Mă gândeam eu...

A mai stat un pic, s-a scuzat că mi-a tulburat ”liniștea” și a plecat.

Am zâmbit, îmi sărise somnul...

cu valiza pregătită?

...

azi am văzut un tip care a zâmbit chiar și prin porii căciulii când soarele i s-a revărsat pe obraji. el a fost omul care mi-a înseninat ziua. am fost la magazinul magic (chiar așa e, dacă nu mă crezi vino în Sibiu :p)  să  mă aprovizionez cu fericire în culori și pe urmă am mâncat chiciura care dansa printre luminile de basm...

Moș Nicolae, abia aștept să vii...

când cuvintele lipsesc

gândește-te la oameni.

...

dacă m-ai întreba de ce scriu atunci când scriu ți-aș răspunde simplu: pentru că-mi face bine, locul ăsta e ca un dulap cu naftalină pentru toate amintirile și gândurile mele.

 zilele trecute am tot încercat să storc literelor esența a ceea ce am trăit, dar n-am reușit deloc. tot ce știu e că am crescut...haotic, așa cum am visat mereu. am ochelari cu vedere care acoperă cel puțin 270 grade (pe când înainte, dacă ajungeam la 90 grade era bine), mare lucru pentru mine. ”Nu-ți fie frică să dai greș! Ai încredere în tine! Eu am!” când cineva îți spune asta, nu-ți rămâne decât să-ți repeți în gând: impossible I AM POSSIBLE!

am fost timp de patru zile pion într-un ”joc” ( RYLF, pe numele lui) care mi-a lăsat cicatrici adânci în inimă. acum, spre deosebire de alte dăți, eu o să fiu cea care nu o să le lase să se vindece, sunt primele ”răni” spre ceea ce căutam de atâta și atâta timp. de acolo de sus, Doamne Doamne are grijă de noi  și știe întotdeauna cum se potrivesc cel mai bine piesele între ele...

de ce dimineața

e cel mai fain moment al zilei...

început ( despre nas roșu)

”Infrânt nu ești atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ți-s.
Adevăratele înfrângeri,
sunt renunțările la vis.” (Radu Gyr)

-Și trist e că oamenii nu mai văd lucrurile simple..

-Eu le văd.

-Am fost atât de fericită când mi-am cumpărat volumul cu poezii al Lui Radu Gyr... Țin minte că eram atât de entuziasmată că am sunat-o pe G. (cealaltă) să-i spun...

- Pe mine de ce nu m-ai sunat?

-Pentru că pe tine nu te cunoșteam pe vară, de aia.


nu știu cum ne-am găsit pe acceași lungime de undă, important e că o să creștem împreună...să vezi ce oameni o să iasă din noi :-))

P.S. mulțumesc, nas roșu :-) !

chiar vine iarna?

...

Vedea căsuțele de lemn înconjurând piața și se gândea ce cald și bine e acasă. Purta o bluză croșetată în alte vremuri și o jachetă de primăvară, de parcă-ar fi așteptat o bătrânică vânzătoare de ghiocei, nu prima zăpadă. Gândul îi era la Noiembrie trecut când cocea clementine cu visurile talmeș-balmeș, savurându-le pe urmă cu o cană uriașă de ceai. Știa că acasă cineva ascultă colinde și scoate Crăciunul din cutiile de pe dulap și râvnea la acea liniște, se consola însă cu gândul că o să-i povestească seara și lui bubu despre Moșu'. Când a deschis ușa, l-a cuprins o bucurie infinită, nu mai conta nimic. Nu mai exista frigul, strănutul ori tusea, rămânea doar cuvântul magic: acasă.  După minunatul ceai, multele ore de somn i-au dat un sentiment de vinovăție, deși știa că era inevitabil, trebuia să recupereze cumva...Nicăieri nu-i mai bine ca acasă. Nunuc e acasă.

o casă de cutii

mama: -Te îmbraci bine, da?

eu: -Da, mama...

..atât de bine încât am căpătat iar nas de Rudolf- Pinocchio. sincer, darul ăsta nu prea e de dorit, mai ales dacă te-ai cam ciondănit cu nenea Somn. nu știu de ce, dar adineauri, cu cana de ceai verde lângă mine, mi-am amintit de ibricurile de tei cu care parfumam mirosul camerei seara acasă...

acum piticul își ține buruienile în cutii, strănută, se gândește că în curând vine Moș Nicolae, își croiește drum spre  visuri, îți pierde optimismul, devine Nunuc, apoi redevine copil liniștit, merge cu pași mici și mănâncă biscuiți cu miere, le zâmbește oamenilor, e fericit...

piticul are multe cutii.

frântură de poveste

Despre ”Anonimi” am vrut acum ceva timp să încep să scriu, dar m-am luat cu altele și am uitat. Pikchiu îmi zicea că poate îmi fac curaj să le ascult poveștile la o cană de ceai. Azi pe stradă apelam agenda minții încercând să-mi dau seama pe cine aș suna să-i propun un ”interviu”, dar până la urmă nu m-am oprit la nimeni.

Adineauri ascultam discursul ăsta, dar după ce am primit un telefon, nu am mai putut pricepe nimic. Azi mi-a căzut optimismul din buzunar și mai devreme mi-am julit coatele de treptele lui dângdâng.

Hai să te întreb ceva. Pentru tine cum arată cel mai bun om din lume? Dacă nu te-ai gândit până acum, am un Anonim pe care vreau să ți-l imaginezi.

Are ochi verzui-căprui, de culoarea mierii când lumina soarelui i se oglindește în privire. Nici nu-i nevoie să-ți vorbească, sufletul lui bun răspândește atâta căldură în jur...E balanța care mi-a dat direcție și echilibru, sfaturi prin care am înțeles noianurile de sentimente care m-au cuprins de-a lungul anilor. I-am dat de atâtea ori trepidații/ palpitații/ emoții, că nu știu cum de m-a iertat; ne-a oferit întotdeauna tot ce a avut mai de preț, uitând de multe ori că și el are o viață. Și-a împărțit inima în patru și le-a cusut constant, răbdând durerile împunsăturilor pe propria-i piele. Niciodată nu s-a plâns că-i e greu, și-a rupt oasele ore-ore-ore-ore pe zi și a stat printre străini, singur, pentru noi. Poveștile lui din copilărie și adolescență par desprinse din ”Mizerabilii” lui Hugo, când îmi amintesc de ele nu pot decât să mă gândesc că n-o să-i pot niciodată mulțumi îndeajuns. Mi-a dat mereu impulsurile necesare pentru a alege calea cea bună și mi-a zis: ”Asta-i bine pentru că..., nu face lucrul ăla, o să doară”. Cu o singură vorbă îmi aduce aminte de valorile pe care mi le-a insuflat și atunci mă-întreb: ”Doamne,ce-am făcut să-i merit ?”

Cum ți se par 3 minute de ascultat voce pe săptămână pentru copilul care era obișnuit să-l vadă zi de zi și să primească binele pur?

P.S.: povestea asta m-a răscolit prea tare s-o pot termina acum. O s-o retușez când o să găsesc forța necesară.

scrisoare pentru pokemon

Dragă pikchiu,

Azi am avut o zi miiiiinunată, o veritabilă plină luni. De dimineață am răscolit printre teancul de facturi în căutarea alei mele și mare mi-a fost bucuria când am găsit un plic cu scris de mână, umplut cu  gânduri bune și ceai verde. Ieri când m-am întors la 317  mă gândeam că ar trebui să ajungă în curând (poate suna egoist, dar tu știi prea bine că-i un drog). Îți mulțumesc pentru toate poveștile pe care mi le-ai împărtășit...și pentru bobârnacul de a scrie poveștile Anonimilor, aproape că uitasem de ideea asta. Am cunoscut atâția oameni faini în ultimul timp, că m-ai făcut să-mi doresc să ies la vânat. Cât de curând o să citești, îți promit.

Întreaga poveste o aduce, ca de obicei, Nenea Poștașu'. Până atunci, bucură-te de Noiembrie!

O îmbrățișare până la cer și-napoi îți trimit din Sibiu,
      

                                                                                                  G.

the end of the beginning

...

If you had asked me 10 days ago: ”G., what have you done last week?”, I would have said: "Nothing special, just the usual stuff, I don't remember anything in particular.". Today, the answer would be totally different..

I came back from the RTS, which will definetely remain one of the best experiences of my life. Why? Because it really helped me understand that joining Aiesec was just the right thing to do now. I have made loads of new friends, met wonderful people and heard their amazing stories, I have enlarged my horizons and discovered that I'm no limited in choosing my career. It meant so much that I can't resume everything in a few words... All I can tell you is: if you have the opportunity, don't hesitate a single second, join AIESEC!!!

Before going to sleep I want to share with you the ray of happiness that left me speechless/breathless  today(though words could never express what I lived):  imagine about 50-60 people (out of~90) in a plenary writing sugar cubes (feedback) for their new friends ...without further completion, it was simply magic. I received ten "letters", for which I am more than greatful, it felt overwhelming to see how much some people appreciate me (despite having done anything special).

Dear Aiesecers, I will challenge myself, I will not give up the fight, I'm prepared to start the journey!

ce-am mai născocit

mi-am udat caietele (că nu-s în stare să înșurubez cum trebuie nici măcar o sticlă de apă), mi-am uitat unealta de scris într-un loc necunoscut, am dat plicuri fără timbru, mi-am ars limba cu ceai și am ajuns iar în punctul de minim al mirobolantei parabole. acum sunt în drum spre cealaltă extremă, am avut oameni prin preajmă care au avut mare grijă să se întâmple asta. după atâtea porții de biscuiți cu miere, m-am gândit  să-i spun mamei că mi-ar fi plăcut să mă cheme Maia. de fapt, dacă tot m-am născut în mai, de ce nu m-ar chema și Maia? 

abia aștept ziua de mâine, RTS-ul o să fie o experiență de trecut în calendarul „momente speciale din viață”, sunt sigursigură!

unde se ascund păpădiile lui Brumar

nu mai simt oboseli, le-am lăsat pe toate într-un uitat ”a fost odată”. Nunuc dragă, îți poți păstra numele, dar etimologia nu mai e valabilă de acum înainte...cine credea că oamenii faini pleacă din Sibiu, habar n-avea cât de mult se înșela. să vină să mă întrebe pe mine, știu un grup unde zboară entuziasmul în aer, mai ceva ca păpădiile la începutul verii.

...și nu mai am cuvinte pentru ceea ce simt.

dă-i puiului de urs

 ceaiul de buruieni parfumate, biscuiții cu miere și gemul, melodia de mai sus și o să-l faci să se simtă ca acasă. aproape. nu-i adevăr mai adevărat că nu pot exista mai multe locuri ”acasă”...

la fel.altfel

Dragă Noiembrie,

Dacă tot ai ajuns în oraș, am zis că mi-ar prinde bine să-ți scriu două-trei rânduri în dimineața asta, să-mi adun energie pentru întreaga zi. Brumar dragă, ai venit cu o tolbă de schimbări și lucruri bune, iar Nunuc s-a rătăcit într-o tornadă de sentimente. Să-l întâlnești acum pe stradă, nu l-ai mai recunoaște. Vagabond în căutarea binelui, aleargă de colo-colo și se descoperă cu pași mici. Adoarme, uită, se împiedică, zâmbește, se ridică și merge mai departe. Un nebun fericit.

Dacă găsești biletul, ia-l de mână și nu-i mai da drumul.

                                                                 G.

the advantage of having a bicycle and sending letters

On summer evenings, I used to take my bicycle and run away in the middle of quietude. One day, I met two  guys who seemed to be walking aimlessly, but who were glad to find out that the girl in the stripped T-shirt  spoke English. Sometimes, a few words can make magic. They told me they wanted to climb the Făgăraș Mountains and were looking for a safe place for their car, so I offered to help. After coming back, in Sibiu, they gave me their addresses, in case I ever wanted to go in Warsaw or Gdansk.

When ”Autumn” sent them the letters she thought: "Well, it doesn't matter if they get them or not. I've written, so I'll just leave the rest in the hands of the red box. They might think I am crazy, but there's also the possibility of bringing a shed of happiness on their faces."

"Guess what! You received an envelope from Poland and there's something in it, but I think ít's broken."

To my surprise, the second alternative was the right one. So, what did they say? "I haven't seen a written, sent-by-post letter for a long time. You don't see them a lot nowadays.". In fact, nothing was broken in the bubbled envelope. They've sent me photos (from their Romanian trip and from Poland, too) and a colourful novel by Kapuscinski, "The Shadow of the Sun- My African Life", which I am so eager to start ( though I guess it won't happen as soon as I would like to).

...

© Andrzej

Thank you, A. & P.

crânțănici

Eu:  așa vă șade bine, să mâncați fără mine..

Mama:  am și uitat că ești acasă.

după interviu, vine cineva și-ți spune: ”răspunsul e că ai nevoie doar de unul”, cuvinte ce te frământă apoi  toată ziua și pe care le întorci pe toate părțile. n-am înțeles, eu nu înțeleg niciodată nimic, dar acum nu mai contează. parabola  e în punctul maxim, așa că sunt taaaaaare fericită.

Aiesec Sibiu, vin!!

despre cum se capătă binele

 ...

parcă toate corăbiile-mi erau înecate și mai-mai să mă podidească lacrimile în mijlocul străzii..și tot ce puteam să fac era să mă rog pentru un semn de bine. ca întotdeauna, mi s-a dat mult mai mult decât aș fi meritat.

după somnul în reprize ( la noi ”acasă” se țin piese de teatru, și nu orice fel de piese, unele care te trezesc la 3:35 din somn) și o doză matinală de litere (sunete mai bine zis) mi-am amintit că de câteva zile am tot vrut să ajung la expoziția de fotografie (am mai ajuns în piață și în altă zi cu soare, dar pentru că am confundat nr.11 cu 31, mi-am împărțit chiflele cu porumbeii și le-am zâmbit copiilor), așa că m-am dus. și, dragă pikchiu, să știi că îți mulțumesc, lumina mi s-a cuibărit în inimă. am trecut apoi pe la magazinul-cu-lucruri-magice-dătătoare-de-idei și pentru că mai era un pic de timp până la întâlnirea cu Villon, m-am gândit unde aș mai putea merge...n-am avut nevoie de alabala, am ales casa cutiei roșii ( mai nou mă tot mut, fără să iau în seamă privirile curioase). gustul gândurilor scrise la poștă e tare bun. acum stau și mă gândesc că nu-i prea potrivit adjectivul ăsta, e mai degrabă descrierea ciocolatei de casă (dulce, dulce și bună)  pe care mi-a trimis-o mama ieri dimineață. scrisorile au ceva aparte, care se simte, nu se definește. mi s-a zis că încep să corup lumea, dar nu-i așa. dacă plicurile aduc bine, atunci de ce să rămână înfoliate pe rafturi?

 fără oamenii raze-de-soare, uneori chiar aș uita să fiu optimistă. Sunshine s-a jucat azi cu cele câteva perechi de flori-de-agățat-în-ureche care mi-au mai rămas, poate o să dea roade planul ei. mulțumesc și pentru un mail de la celălalt capăt al pământului, câteodată chiar nu-mi vine să cred cum se asamblează minunatul puzzle numit viață. am descoperit că știu ”să tai cu vorbe frumoase”. singurul lucru de care mai sunt conștientă momentan e că nu pot fi liniștită gândindu-mă că cineva e supărat pe mine.

am zis că nu mai are rost să mă uit în teancul de facturi, dar tot le-am răscolit și, stingher, s-a ivit un plic cu scris de mână  din grămadă. ”oare-i al meu?”... n-ar fi putut răspunde: ”nu”, doar primisem vești despre o pereche de ghete magice, călătoare cu autobuzul iar printre bucăți aduse de sus, dintr-o oază de liniște și-un plic de” Marco Polo”, de aromat o seară faină.

:) sâmbătă mă duc la interviu, iu-hu!

gata, mi-am umplut bateriile. poți să iei și tu de ai nevoie.

frunză de departe

Dragă domnule ”Sherlock Holmes”,

Dacă ai ști ce bucurie mi-ai făcut (acum că știi, poți să zâmbești)...Ai cam combinat tu numerele celor două ”acasă”, dar am primit gândurile tale bune cu brațele deschise, mai ceva ca pe-un cadou de la Moș Nicolae. Stai liniștit, în momentul ăsta nu o să-ți bat la ușă, deși tare mult mi-aș dori. Și...cam atât aici, rămân la obiceiurile celulozice.

Am vrut doar să-ți mulțumesc.

                                                                                                   G.

ca nuca-n perete

întrebare: de ce vorbește omul?

răspuns: pentru că poate.

de alzheimer nu sufăr, dar am început să pierd încet-încet (dar sigur) noțiunea timpului. doar frunzele zgribulite, foșnitoare, haiduce  pe străzi și cerul trist îmi amintesc în fiecare dimineață că e toamnă. nu mă mai trezesc acasă, deși e și Buf cu mine; am o ușă de încuiat, trei etaje de coborât, de așteptat la două semafoare și  încă o trecere de pietoni  până să ajung la casa literelor.

ce fac? mă fâstâcesc de numa-numa, alteori îmi vine să sar în sus de bucurie. nu înțeleg și nu pot explica cum vine asta, dar a devenit un fel de (dez)ordine a zilei. mi-e bine până mă ajunge dorul și mă năpădesc gândurile. cred că o să-mi iau un borcan cu capac rezistent și-o să le închid acolo pe toate , să-mi rămână liniștea...sau, mai bine zis, vârtejul unei lumi necunoscute: curaj bobocule, habar n-ai ce te așteaptă!

poșta melc nu-mi aduce plicul, m-am tot uitat după el joi și vineri. la o fereastră a căminului verde a fost toată săptămâna un buchet mare de flori, ce semănau de la distanță cu margaretele de acasă.

”băieții” ăștia îmi vor da dureri de cap, nici nu vreau să mă mai gândesc la ce urmează. momentan am revenit la obiceiul din vară, al cănii uriașe de boabe amare acompaniată de magic fm. mai curioasă sunt ce o să fie cu soiul de ”engagement” căruia i-am zis da, fără inel, dar cu optimism de găsit nou loc de împărțit bucurii.

trebuie să mă obișnuiesc cumva și să mă pun serios pe treabă, cotoarele nu sunt făcute doar pentru a fi plimbate dintr-o parte în cealaltă a orașului, cât de mult mi-ar plăcea mie. l-am lăsat ieri pe domnul S. să fie înghițit de o bandă rulantă, iar ca răsplată am primit un bilețel ce-mi ura: ”have a great day!”.

...și apoi, cum să nu iubești Sibiul?

”licurici înghețat, nu deranjați!”

 întâi și întâi:

bun.

nu știu în ce măsură îmi place mie timpul de afară. Brumărel e un urs morocănos zilele astea, a udat castanele, le-a zdrobit armurile, pe soldați i-a vestejit, s-a împrietenit cu Vântul și se tot târguiește pentru șaluri albe. eu nu l-am prea luat în seamă, nici măcar când am zgribulit de am simțit că-mi duc sufletul înghețat acasă, la 317. mi-am cărat cărți în cutii și le-am târât înapoi, necitite, că socoteala lui Nunuc nu se potrivește cu a oamenilor mari. săptămâna asta am umblat ca un licurici neastâmpărat și am adunat pumni de optimism de pe unde am apucat. merg cu pași mici, dar siguri, de parcă m-ar împinge o mână invizibilă de la spate. acelorași frici de care m-am temut întotdeauna încep să le spun că trebuie să se mute, cu valiză cu tot,  și să nu mai lase nici măcar un fir de praf în urma lor. 

...

mă diagnostichez singură: stare de ”Sweet November”. nevindecabilă... momentan.

solzi pe apă și mustăți la bord

să n-ai încredere în aparatele foto, te lasă baltă atunci când ți-e lumea mai dragă. știu eu unul care doarme de câteva luni într-un sertar fără să vrea să se trezească. la noapte  mini armata de soldați-castană  dă năvală să-l ia la întrebări.

cârjele unui boboc

„- De ce te uiți așa la mine?
 -  Păi și tu te uiți la mine. Te privesc pentru că-mi ești drag.” ( F.M.Dostoievski)

gândurile îmi zboară în atâtea părți și mi-e tare greu să le așez într-o oarecare  ordine. parcă aș fi un copil căruia i-a scăpat ața zmeului  în bătaia vântului, dar pe care încă mai speră să-l prindă, de parcă cerul ar fi un tobogan din povești. a trecut o săptămână, timp în care Brumărel a adus o mulțime de schimbări: am devenit copil cu valiză și am primit loc  pe băncile facultății (un cuvânt încă prea mare pentru mine). dar nu-i doar atât:  acum am o cheie pe care scrie 317 și mi-am cazat ursul într-un pat albastru, aflat tocmai la etajul trei. nu mai țin minte câți ani aveam când mi-am cumpărat ultima pereche de ochelari de soare (or fi fost unii tare colorați), dar acum  am învățat să port un soi de cârje invizibile, să nu-mi obosească ochii de la atâta privit priviri. am descoperit că sufăr de încă o boală: adun castane mai ceva ca uriașii de cinci ani. unii  „oameni mari” se uită cu coada ochiului la mine, dar nu mă opresc din cules armuri țepoase, ele îmi vor aminti  mereu de acest nou început.   


cu lucrurile așezate în cutii, n-am prea știut să dau din coate, dar am fost mult mai norocoasă decât alții: în vreo două ore am terminat cu hârtiile. am rămas singură cu bubu și l-am pus să-mi cânte serenade (alese cu grijă de acasă), pe urmă mi-am luat șoșonii și le-am zis că urmează să ne plimbăm sub clar de lumină stradală. când merg singură văd oamenii altfel. nu găsesc acum cuvintele potrivite să explic în ce fel, dar mișunarea lor continuă mă ajută să-mi dau seama că bucuria e la ea acasă doar când ai cui s-o împarți. într-o mare măsură mă simțeam ca un clovn, poate și de asta am ales „Opiniile unui clovn” de pe rafturile librăriei. un lucru curios: când cineva e la celălalt capăt al Pământului, locul ăla ar putea fi celălalt capăt al străzii pe care tocmai o traversezi.

discursurile de început m-au făcut să-mi doresc și mai mult să demonstrez că pot să fac ceva și terminând aici. că deși încă mi-e frică să spun ce simt și cred, o să vină și dimineața în care o să mă îndrept sigură pe mine spre locul unde o să-mi împart fericirea cu alți oameni. am auzit că o să avem vreo 17 examene într-o sesiune (sper că n-or fi totuși chiar atât de multe) și am primit bibliografii ce sună abracadabrant. am simțit că aici e locul meu, încă nu m-am răzgândit, dar nu trec nici măcar două zile, că aripile-mi sunt tăiate. nu mă aude nimeni de ar fi să zbier. trei ani o să mănânc litere până o să mă înghită ele cu totul. un Iona în burta lor o să ajung.

multe-multe fețe și nume noi. alți oameni care-mi ies în cale și pe care să-i descopăr. vizavi de noi stă o chinezoaică ce-și întinde zilnic hainele să i le răcorească vântul. mai e și-un tip  ce iese pe balcon să fumeze și pe care fetele au pus ochii. ieri am văzut că își spăla cu grijă fereastra. ne trebuie o floare să mai animeze albul. în ignoranța mea, nu m-am gândit până acum cât de greu le poate fi celor din Republica Moldova să primească dreptul de a fi studenți aici. am primit multe lecții de viață.

sunt un om norocos în ghinionul care mi-e prieten nedespărțit. mi se întâmplă lucruri bune zi de zi. pentru toate, sunt recunoscătoare.

„Viața mea e complicată. Tare complicată. Dar o să am timp destul să-ți povestesc.” Când mi-a zis asta nu aveam de unde să bănuiesc ce anume se ascunde în spatele lui „complicat” și nici că „timp destul” înseamnă cinci zile. Am cunoscut un om cu o poveste care a zdruncinat multe în mine. Genul de poveste care te marchează, dar pe care nu știi de unde s-o începi… sau pe care nu poți s-o împărtășești.

La cei 19 ani pe care-i are, n-ai zice că a trecut prin atâtea. „Mie nici când mi-e bine parcă nu mi-e bine. Mă plictisesc repede, vreau cât mai multă adrenalină în fiecare zi.” La Billa n-am putut s-o conving să nu-și ia otravă cu acid, îmbuteliată în ambalaj colorat. Nici cu fumul costisitor și dăunător n-am avut mai mult succes. „Eu nu mănânc așa ceva. Biscuiți, ceai, gem…n-am mai mâncat de când eram mică.” Se ascunde sub o mască de om puternic și te execută fără să stea la discuții cu niște calificative cărora nu le prea poți găsi răspuns. Când nu-i convine ceva, își încrucișează involuntar ochii. Atunci e „șoadă”, dacă tot știa dinainte că adjectivul ăsta nu-i vreo injurie de-a ardelenilor. Mi s-a părut „diabolică”, ea mi-a zis din prima zi că simte că mă cunoaște de o viață. „Toți băieții sunt la fel și decât să ajung să sufăr din cauza lor, mai bine îi fac eu pe ei să simtă cum e.”, cam asta e filosofia ei de viață. N-o să pot fi niciodată la fel de puternică cum a fost ea astăzi. N-o să pot lua o decizie așa drastică și pe urmă să o iau de la capăt, să mă împotrivesc unei lumi întregi și să fac ceea ce simt. Ea zice că n-o să fie asta greșeala vieții ei,  noi ne-am resemnat cu gândul că bine ar fi să aibă dreptate. Am rămas trei la 317. Fata ce-și folosește alternativ ambele prenume  și-a încheiat „vacanța”, s-a întors acasă. Nu cred să fie vorba de imaturitate (mi-a povestit câteva situații în care și-a ținut bine capul pe umeri), ar fi făcut față fără nicio problemă. Ceea ce n-ar fi suportat ar fi fost depărtarea. Nu-i taur, dar are o încăpățânare demnă de unul tare încornorat. A renunțat la tot ce era aici să se avânte în necunoscut… Probabil că doza de adrenalină îi era deja pe terminate. Sper că o să-i fie bine.

Pentru tine, M.

celui care pleacă

Răpciune dragă,

 Nu te supăra că n-am mai avut timp să vin să te conduc. Sună-mă te rog când te întorci.

                                                                                                                                        Bramburica



de bate vântul lui Răpciune...

...o să mă agăț de-o șapcă elicopter cum au uriașii de șase ani și-o să mă prefac în zmeu. 

” - ui că am adus o castană.

  - ca să?

  - ca s-o am.”

tai-tai 2/5. rămân trei și cu urechi-jucăușe patru. știu că valiza-i dincolo, dar nu vreau să mă duc s-o aduc. de parcă aș pleca în Cuba. n-o să-mi las ursul acasă și-mi vor trebui și câteva cutii. și o sticlă cu stropi din lucruri mici, să-mi amintească de oameni dragi. și umerașe și agende și flori de ceai. și creioane și pe bubu. 

nu mă mai întrebați ce simt, e greu să vă spun. citiți-mi privirea. 

și pleacă, rând pe rând, fiecare la altă oră și cu un alt vagon. dintr-al țâșpelea salariu o să-mi iau bilet spre toate gările din lume. și bucuria n-o să fie prea multă niciodată, mereu va fi cineva care să mai poată primi.

radio,secretul unei dise-dimineți:

licurici, speranță, noapte și..piticii din poveste

dac-aș putea, le-aș aduna pe toate.

a venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva. cred că n-am prea avut grijă cum trebuie în ultimele zile de ea. e luni. voios îi soarele amiezii,  vor fi mai 30 grade afară... și mie tot mi-s picioarele reci. m-am tuns, a treia oară în ultimele trei luni. și tot de sâmbătă am căpătat un strănut ce nu mai trece, cu toate ceaiurile pe care le beau aproape din oră-n-oră  și m-am ales și cu un nas roșu de Rudolf, nevindecabil cu duzine de șervețele. dacă n-ar fi de-ajuns, ”Zbor deasupra unui cuib de cuci” e cu un spital de nebuni. mă enervează că de o lună jumătate nu am credit ( și nu-i chiar atât de bine cum am vrut să cred), dar ajută să-mi dau seama cui îi pasă de mine. mănânc mere și struguri toată ziua, nucile încă le numărăm pe degete. frunze covoare întregi și avioane ce desenează linii spre apus. a trecut vacanța și nu m-am jucat mai deloc cu visele-n culori.

P.S. : Dragă Hapciu, acum e seară, dar mi-e mai bine. Țâc, am uitat de tine!

        

 ...Rețeta nu-i de scris aici :D