(târziu, dar devreme)
în toropeala în care eram afundată mai că mi-a stat inima când am auzit ușa pocănind și-a intrat un ins ce locuiește pe aici pe undeva. părea destul de obosit, dar n-avea nicio carte cu el. știam că nu avea de gând să rămână.
- Înveți? m-a întrebat cu voce șoptită.
- Nu chiar, am răspuns oarecum jenată după ce mi-am lăsat ”jucăriile” în cutie...(adevărul e că nu așteptam musafiri).
- Le trimiți acasă?
- Nu, de fapt, le dau...Poți să te uiți dacă vrei.
A luat una în mână și a surâs. L-aș fi întrebat dacă mă crede nebună, dar am tăcut. A văzut MacMillan-ul și m-a întrebat dacă învăț engleza. I-am răspuns afirmativ.
- Și română?
- Nu, franceză.
- Fain, măcar e ceva sigur.
În momentul ăla sinapsele mele s-au trezit toate și au început să scoată aburi pe gânduri:
-Sigur? La ce te referi? Îmi și imaginam: ui primul om care-mi zice că fac ceva ”sigur”...
-Adică înveți ceva concret, noi facem doar abureli...
Cu fum strecurându-se printre beculețe, mi-am amintit că aseară am fost la ”Oscar și Buni Roz”, iar locomotiva se revolta de-a dreptul: dar teatrul e artă, nu abureală!
Eu n-aveam voce de la prea multă muțenie. El n-avea voce, el știe de ce/ de la ce. Or mai fi fost vreo două-trei întrebări...
După două secunde de tăcere primesc întrebarea capcană:
- Ești căsătorită?
- ...
M-am uitat la el, uimită. Nu înțelegeam.
- De ce?
- Păi...din cauza inelului.
- Aaa,..nu! Ar fi fost culmea. Ce-i drept, mă nimerise cu detaliul ăsta.
- Mă gândeam eu...
A mai stat un pic, s-a scuzat că mi-a tulburat ”liniștea” și a plecat.
Am zâmbit, îmi sărise somnul...