Îmi spui că suntem actori amândoi și că avem roluri de aceeași importanță, fie ele principale sau secundare. Mie îmi place tare mult să împărțim aceeași scenă și-mi pun sufletul pe tavă... Totul merge ca pe roate până când te hotărăști că nu-ți mai convine acest statut și că ți-ar fi mai bine ca regizor, altundeva. Și pleci și nu mai știu nimic de tine. Și doare. Și doare iar. Și caut bandaje pentru rană, doar că nu se vindecă.
Vezi bine, uneori am impresia că am crescut, dar în definitv tot o fricoasă am rămas. Mi-e teamă că n-o să pot rezista mereu cu noi răni și regizori plecați prin alte teatre...