Datorită Anei mi-am amintit că în luna august a anului trecut am scris postarea asta, într-un moment în care-mi era tare dor de mine, copilul de altădată. Unde e Dogiana (așa-mi poceam eu numele pe vremea când nu puteam pronunța corect cuvintele) acum și (la) ce mai visează? Hai să-ți povestesc!
Bun, am folosit o clepsidră magică și citim povestea Dogianei...sau a lui Nunuc. A Dogianei tranformată în Nunuc, sau cum vrei s-o iei, e cam același lucru.
Imaginează-ți un copil jucăuș care știe toate poveștile de la grădi și cere la fiecare patru zile alt bloc de desen, să mâzgălească fete-iepuri cu coarne și cozi sau figurine de pe cutiuțele de boni-boni. Desena tot ce apuca, ”operele de artă” se găsesc și acum într-un sertar de la nr.61 și pot fi admirate la cererea publicului doritor. Avea o poșetuță verde-închis (un fel de turbat fosforescent) în care păstra surprizele de la ouăle kinder. Una dintre ele, la care ținea mult, era o pisică-pictoriță pe nume Miaunica, pe care o închidea sau o scotea din cufărul cu tablouri (găsit tot în gălbenușul magic), după bunul ei plac..Pe vremea aia își dorea să se facă pictoriță, deși nu-i prea plăcea cum suna cuvântul ăsta. Pe urmă a urmat o perioadă în care cosea (ceea ce e un pic cam mult spus, ținând cont de rezultate) haine pentru păpuși (încă o mică paranteză: haine pentru păpușile ”rele”, adică cele mai ieftine... pe cele ”bune” le ținea în ambalaje: ca fapt divers, și acum mai are o Cindy aproape intactă) și zicea că vrea să fie designer vestimentar. Poate doar de dragul de a răspunde în tonul general zicea și ea uneori: ”Vreau să mă fac doctoriță.”
Alzheimer nu se manifestă la 19 ani, dar Nunuc are o pierdere de memorie și o să sară peste câțiva ani din poveste. Te rog să-l ierți, dar nu are rost să fie ipocrit.
Pictoriței a început să-i placă matematica în școala generală și rezolva cu drag probleme de olimpiadă, deși nu ajungea niciodată mai departe de o mențiune județeană. Pentru liceu, a ales o clasă de științe, răspunzând: ”Nu mă întrebați, nu știu ce vreau să fac mai departe.” Timp de doi ani a avut impresia că știe bine multe lucruri, dar foarte bine nimic. Îi plăcea franceza, dar nu a știut să valorifice acest lucru. În clasa a XI-a a redescoperit creioanele și blocurile de desen și i s-a năzărit că vrea să se facă designer de interior (vis alimentat și de emisiunile de pe Discovery travel&living), dar nu a avut destulă încredere și putere de convingere, iar foile albe au ajuns a doua oară dedesuptul caietelor, cărților și manualelor. La un moment dat a intrat în scenă un extraterestru de care-i plăcea, datorită lui a început să scrie. A scris până a devenit obișnuință, un soi de drog. A scormonit după povești și a descoperit că-i place. A început să trimită scrisori din ce în ce mai des și a văzut că-i place și mai mult...
Pe Nunuc îl cunoști deja: e un visător incurabil, nu prea realist când vine vorba de alegerea meseriei. E sigur că pe-a lui o să și-o inventeze singur. O să fie un soi de jurnalist - trimițător de scrisori - trainer- fotograf -designer -ghid turistic...
asta zice acum, că mai încolo cine știe ce idee îi mai sclipește.