(ora 3 și-un pic)
-G., tu ai unde să stai până la 5, nu?
-Da, stai liniștit, o să fiu bine...
(ora 9:05)
mă rod degetele, trebuie să scriu.
am avut parte de o noapte de Crăciun diferită de oricare alta de până acum. tu, acum când citești, nu ai cum să-ți dai seama, dar sunt destul de obosită, au trecut vreo 30 ore de când n-am închis un ochi (ceea ce pentru mine e mult). să încep cu începutul, nu?
bine.
ieri, după ce că am supărat-o pe mama, n-am terminat nici felicitările și aveam de gând să-l aștept pe Moșu lustruind podelele...în cele din urmă, nu mi s-a potrivit socoteala de dimineață cu ce a ieșit seara. a trebuit să mă împachetez și m-am dus să-i întâlnesc pe Elefanți (fără ipocrizie, chiar îmi era așa un dordordordor de ei...). nu știu în ce măsură îi găsesc schimbați, cert e că au crescut și vor mai crește. mi-au lipsit. într-un fel nu mi-a prins prea bine să zgândăresc iar rana aia ciudată din vară, dar am trecut peste...ca în basme, cu binele înainte.
după ce am colindat orașul și-am îmbrățișat Crăciunul, a venit, inevitabil, și momentul în care fiecare trebuia să se îndrepte spre casă. normal, eu aveam o traiectorie mai puțin rectilinie, ce implica și câteva telefoane și momente de așteptare ( mereu mi se întâmplă la fel, mare minune când n-o să mai depind de nimeni). problema mea a fost că nu mi-am dat seama că dorința asta de a nu deranja mă va face să-mi lovesc coarnele de zid chiar în ziua de Crăciun. la întrebarea : „Tu ai unde să stai, nu?” am răspuns un vehement „Da!”, gândindu-mă că o oră jumate nu-i un capăt de țară și oricum o să fie deschis la catedrală. norocul meu minunat a făcut însă să nu fie așa și m-am trezit în fața unor porți legate cu lanțuri, dimineața la ora trei, pe un ger de aproape crăpau pietrele și cu niște papuci nepotriviți în picioare. cel mai groaznic sunet pe care-l poți auzi într-un astfel de moment e bocănitul propriilor tocuri pe o stradă pustiu de înghețată. ce era să fac? pe cine să sun, când toți erau deja acasă? am început să mă plimb, nu de alta, dar altfel urma să mă transform într-un sloi de gheață. și-am început să dau ocoluri. piețele și centrul, plus străzile din apropiere în căutarea unui loc cald unde să pot sta. am vrut să pot bea un ceai liniștită, eu, copil nătâng de la țară, care nici acum nu știe că la oraș lumea vede stele verzi și vorbește abureli uscate la patru dimineața. sincer, îmi venea să urlu de furie..și, totuși, tăceam. la un moment dat, chiar m-am gândit la cineva căruia i-aș fi putut scrie un mesaj: „Moș Crăciun, dormi? Mi-e frig și am nevoie de tine.”, dar m-am răzgândit și mi-am continuat „drumul”. timpul stătea în loc și-mi degera toate mădularele. îmi era ciudă pe mine, voiam acasă. n-am avut încotro, mi-am înghițit încăpățânarea și am jucat rolul unui veritabil om al străzii. deși nu băusem decât suc de mere, simțeam uneori că mă clatin, că-mi pierd echilibrul și mă întrebam oare ce-or crede puținii trecători care mă văd: „Uite-o și pe nebuna asta, sărmana, cât e de beată!”. știam că la un moment dat o să le dau de bănuit și polițiștilor pe care i-am tot văzut patrulând și, cu cinci minute înaintea colacului de salvare, au oprit mașina și mi-au cerut buletinul. li se părea ciudat că de pe la trei și ceva hoinăream singură pe acolo și, sincer, cred că la început și ei m-au crezut nebună. îmi pare rău că nu-mi mai amintesc acum replica exactă, dar ce mi-au zis la final a sunat cam așa: „No,v-ați cam stricat Crăciunul. Și ați și răcit...”
ei bine, nu mi l-am stricat deloc. am simțit în schimb pe pielea mea prin ce trece un om al străzii când dă numai peste uși încuiate...crede-mă pe cuvânt, e îngrozitor.