întâi și întâi:
nu știu în ce măsură îmi place mie timpul de afară. Brumărel e un urs morocănos zilele astea, a udat castanele, le-a zdrobit armurile, pe soldați i-a vestejit, s-a împrietenit cu Vântul și se tot târguiește pentru șaluri albe. eu nu l-am prea luat în seamă, nici măcar când am zgribulit de am simțit că-mi duc sufletul înghețat acasă, la 317. mi-am cărat cărți în cutii și le-am târât înapoi, necitite, că socoteala lui Nunuc nu se potrivește cu a oamenilor mari. săptămâna asta am umblat ca un licurici neastâmpărat și am adunat pumni de optimism de pe unde am apucat. merg cu pași mici, dar siguri, de parcă m-ar împinge o mână invizibilă de la spate. acelorași frici de care m-am temut întotdeauna încep să le spun că trebuie să se mute, cu valiză cu tot, și să nu mai lase nici măcar un fir de praf în urma lor.
...
mă diagnostichez singură: stare de ”Sweet November”. nevindecabilă... momentan.