parcă toate corăbiile-mi erau înecate și mai-mai să mă podidească lacrimile în mijlocul străzii..și tot ce puteam să fac era să mă rog pentru un semn de bine. ca întotdeauna, mi s-a dat mult mai mult decât aș fi meritat.
după somnul în reprize ( la noi ”acasă” se țin piese de teatru, și nu orice fel de piese, unele care te trezesc la 3:35 din somn) și o doză matinală de litere (sunete mai bine zis) mi-am amintit că de câteva zile am tot vrut să ajung la expoziția de fotografie (am mai ajuns în piață și în altă zi cu soare, dar pentru că am confundat nr.11 cu 31, mi-am împărțit chiflele cu porumbeii și le-am zâmbit copiilor), așa că m-am dus. și, dragă pikchiu, să știi că îți mulțumesc, lumina mi s-a cuibărit în inimă. am trecut apoi pe la magazinul-cu-lucruri-magice-dătătoare-de-idei și pentru că mai era un pic de timp până la întâlnirea cu Villon, m-am gândit unde aș mai putea merge...n-am avut nevoie de alabala, am ales casa cutiei roșii ( mai nou mă tot mut, fără să iau în seamă privirile curioase). gustul gândurilor scrise la poștă e tare bun. acum stau și mă gândesc că nu-i prea potrivit adjectivul ăsta, e mai degrabă descrierea ciocolatei de casă (dulce, dulce și bună) pe care mi-a trimis-o mama ieri dimineață. scrisorile au ceva aparte, care se simte, nu se definește. mi s-a zis că încep să corup lumea, dar nu-i așa. dacă plicurile aduc bine, atunci de ce să rămână înfoliate pe rafturi?
fără oamenii raze-de-soare, uneori chiar aș uita să fiu optimistă. Sunshine s-a jucat azi cu cele câteva perechi de flori-de-agățat-în-ureche care mi-au mai rămas, poate o să dea roade planul ei. mulțumesc și pentru un mail de la celălalt capăt al pământului, câteodată chiar nu-mi vine să cred cum se asamblează minunatul puzzle numit viață. am descoperit că știu ”să tai cu vorbe frumoase”. singurul lucru de care mai sunt conștientă momentan e că nu pot fi liniștită gândindu-mă că cineva e supărat pe mine.
fără oamenii raze-de-soare, uneori chiar aș uita să fiu optimistă. Sunshine s-a jucat azi cu cele câteva perechi de flori-de-agățat-în-ureche care mi-au mai rămas, poate o să dea roade planul ei. mulțumesc și pentru un mail de la celălalt capăt al pământului, câteodată chiar nu-mi vine să cred cum se asamblează minunatul puzzle numit viață. am descoperit că știu ”să tai cu vorbe frumoase”. singurul lucru de care mai sunt conștientă momentan e că nu pot fi liniștită gândindu-mă că cineva e supărat pe mine.
am zis că nu mai are rost să mă uit în teancul de facturi, dar tot le-am răscolit și, stingher, s-a ivit un plic cu scris de mână din grămadă. ”oare-i al meu?”... n-ar fi putut răspunde: ”nu”, doar primisem vești despre o pereche de ghete magice, călătoare cu autobuzul iar printre bucăți aduse de sus, dintr-o oază de liniște și-un plic de” Marco Polo”, de aromat o seară faină.
:) sâmbătă mă duc la interviu, iu-hu!
gata, mi-am umplut bateriile. poți să iei și tu de ai nevoie.