întrebare: de ce vorbește omul?
răspuns: pentru că poate.
de alzheimer nu sufăr, dar am început să pierd încet-încet (dar sigur) noțiunea timpului. doar frunzele zgribulite, foșnitoare, haiduce pe străzi și cerul trist îmi amintesc în fiecare dimineață că e toamnă. nu mă mai trezesc acasă, deși e și Buf cu mine; am o ușă de încuiat, trei etaje de coborât, de așteptat la două semafoare și încă o trecere de pietoni până să ajung la casa literelor.
ce fac? mă fâstâcesc de numa-numa, alteori îmi vine să sar în sus de bucurie. nu înțeleg și nu pot explica cum vine asta, dar a devenit un fel de (dez)ordine a zilei. mi-e bine până mă ajunge dorul și mă năpădesc gândurile. cred că o să-mi iau un borcan cu capac rezistent și-o să le închid acolo pe toate , să-mi rămână liniștea...sau, mai bine zis, vârtejul unei lumi necunoscute: curaj bobocule, habar n-ai ce te așteaptă!
poșta melc nu-mi aduce plicul, m-am tot uitat după el joi și vineri. la o fereastră a căminului verde a fost toată săptămâna un buchet mare de flori, ce semănau de la distanță cu margaretele de acasă.
”băieții” ăștia îmi vor da dureri de cap, nici nu vreau să mă mai gândesc la ce urmează. momentan am revenit la obiceiul din vară, al cănii uriașe de boabe amare acompaniată de magic fm. mai curioasă sunt ce o să fie cu soiul de ”engagement” căruia i-am zis da, fără inel, dar cu optimism de găsit nou loc de împărțit bucurii.
trebuie să mă obișnuiesc cumva și să mă pun serios pe treabă, cotoarele nu sunt făcute doar pentru a fi plimbate dintr-o parte în cealaltă a orașului, cât de mult mi-ar plăcea mie. l-am lăsat ieri pe domnul S. să fie înghițit de o bandă rulantă, iar ca răsplată am primit un bilețel ce-mi ura: ”have a great day!”.
...și apoi, cum să nu iubești Sibiul?