mi-am udat caietele (că nu-s în stare să înșurubez cum trebuie nici măcar o sticlă de apă), mi-am uitat unealta de scris într-un loc necunoscut, am dat plicuri fără timbru, mi-am ars limba cu ceai și am ajuns iar în punctul de minim al mirobolantei parabole. acum sunt în drum spre cealaltă extremă, am avut oameni prin preajmă care au avut mare grijă să se întâmple asta. după atâtea porții de biscuiți cu miere, m-am gândit să-i spun mamei că mi-ar fi plăcut să mă cheme Maia. de fapt, dacă tot m-am născut în mai, de ce nu m-ar chema și Maia?
abia aștept ziua de mâine, RTS-ul o să fie o experiență de trecut în calendarul „momente speciale din viață”, sunt sigursigură!