celui care pleacă

     
              Dragă Brumărel,

           Iată-te aproape de plecare. Te îmbrățișez cu mâinile încă păstrând mirosul dolofanelor proaspăt scoase din cuptor și pregătite pentru omuleții dragi care vor veni mâine să-l viziteze, după jumătate de an, din nou pe Suru. Ți-am scris și la început, încrezătoare că „dincolo de orice, toate se vor rândui frumos”. Parcă totuși nu mă așteptam să fie întru totul așa... Mă uit înapoi și-mi dau seama că ai fost atât, atât de darnic, încât simt că nu-I pot mulțumi lui Doamne Doamne îndeajuns. Mi s-a schimbat viața cu niște multe grade: m-am „înstărit” [adică am căpătat stare], am mai adunat câteva frumoase povești scrisoricești, am primit vizita Anei și-a Zmeului, i-am făcut capul-calendar copilului-steluță [poate și ca să scape de mine a plecat la București], am fost la lansarea cărții domnului Ciomâzgă, i-am dus pe otesiști la Oscar și Buni Roz [eu a patra oară], am început să scriu cu pană și cu cerneală din călimară, și câte și mai câte... Locșorul de rost a apărut și el, însă Bucuria cea mare îmi izvorăște din tainița inimii. Datorită lui Dar, care mă învață să privesc lumea cu alți ochi. Stilouri cu peniță aveam deja; ne-am luat doar caiete tip I, să învățăm să scriem împreună liniuțe și bastonașe, adică „mersul pe sârmă...în doi”. Povestea se țese de mult și de acum. 
               Te îmbrățișez cu foșnet tomnatic [că tot îți place cum sună],

cu drag, 

copilul-cu-suflet-de-plic

un fel de...

...

îmi plac zilele de joi. n-am înțeles niciodată exact de ce, dar așa mi se întâmplă mai mereu. azi am reușit să mă trezesc un pic mai devreme, deși cam somnoroasă la început [am căpătat prostul obicei de a lăsa alarma să sune repetândă, și până s-o aud cu adevărat mi se pare că deja e târziu]. am făcut ochi zâmbind, simțindu-mi inima ciocănitoare [trebuie să întreb pe cineva care se pricepe dacă-și poate schimba locul în corpul uman, ori, mai bine zis, dacă își poate difuza bătăile așa cum simt eu că se întâmplă]. mi-am pregătit termosul și mărul, apoi mi-am luat liniștită  micul dejun. ceai negru, pufarine de cacao cu iaurt și miniciocolată [ca să nu am motive să-mi fie teamă că o să-mi scadă glicemia]. am luat și brățara tricolor cu mine [să-mi țină de dor] și-am plecat înspre locșorul unde învăț pas cu pas să devin detectiv-polițist-psiholog-expert Microsoft și toate meseriile la care am visat poate cel mai puțin [și care i-ar mira pe cei care mă știu doar drept visătorul copil cu scrisori]. descopăr însă că-mi place, și-mă dă un oarecare avânt acest necunoscut. de fapt, adevăratul entuziasm îmi vine din altă parte, și tot el mă face să zâmbesc și mai mult când merg pe stradă. să pășesc în zig-zag, ca și cum n-aș avea nicio grijă pe lume...în pauză mi-am făcut obicei să merg la Petru și să mă plimb [chiar dacă-i cam friguț] de dragul de a sta afară, departe de monitor. merele sunt nelipsite. azi am primit și-o portocală și m-am plimbat cu liftul cu geam; am auzit că celălalt le joacă feste destul de des pasagerilor și nu prea râvnesc la o asemenea pățanie. voiam să-ți scriu despre cum distanțele nu despart oamenii, dar uite că iar m-am risipit în micutisme nesemnificative. știi însă că, oricât de departe, distanța se măsoară în apropierea gândului...

infinit înmulțit cu doi

de fundal

...

Dintotdeauna am așteptat. M-am îndârjit să sper că ești pe undeva printr-un colț al acestei lumi și că la un moment dat tot ne vom întâlni. Uneori am crezut că te-am găsit, dar s-au dovedit umbre false... Am continuat să sper, în ciuda a tot și toate. Mereu-mereu, oricât îmi părea de greu. „Lucrurile minunate ale vieții se întâmplă atunci când te aștepți mai puțin.”, și cam așa a fost și cu tine. Abia acum încep să înțeleg ce ne-a mărturisit domnul Puric la începutul lui Răpciune despre taina pe care o trăiești, nu o expui tuturor [că eu îmi exteriorizez Bucuria mai mult decât ar trebui, asta-i o altă poveste]... Sunt fericită foarte. Și nespus de recunoscătoare, bineînețeles. Acum că te-am căpătat, simt cum mi se dezgheață treptat straturile cu care mi-am acoperit inima de atâta și atâta vreme. Te rog nu mă întreba despre bătăile ei, că nu le-aș putea explica...

exemplu

...

„Părinții fac totul oricând pentru noi -

Ne nasc și ne cresc mai mari decât ei,”

(Ana Blandiana)

trăiește!

„Trăiește-ți unicitatea!” (Pr. Constantin Galeriu)

...

trăiește gândind frumos, oriunde te-ai afla. trăiește bucurându-te de fiecare lucrușor mic care dă vieții tale sensuri verticale. trăiește-ți unicitatea, trăiește-ți simplitatea, trăiește-ți taina, trăiește-ți iubirea. doar astfel vei simți că ești cu adevărat viu...

„stupefiat”

dragă Dar

cu foșnet tomnatic,

te-am regăsit

cum nu m-aș fi așteptat

dar cum inima,

tăcută, înlăuntrul ei, 

știam că și-ar fi dorit.

„ce bine că ești,

ce mirare că sunt!”

zice-s-ar că

...

mesaj primit azi de la cineva drag: „Oamenii ăștia de la litere n-ar sta o clipă de vorbă cu tine. Tot ar scrie, tot ar scrie. De te-ai face hârtie atunci abia ar scrie și pe tine.”

mereu altfel

          Dragă Doamne Doamne,

     Oare le trimiți tuturor oamenilor atâta bucurie câtă-mi învăluie mie inima de nenumărate ori? Știi, mereu când mă întreb cum Ți-aș putea mulțumi măcar o fărâmă pentru toate, încerc să împart din fericirea mea celor care mă înconjoară. Chiar dacă asta înseamnă să-i bat la cap, să le amintesc și să le reamintesc unele lucruri, să-i duc cu forța în locuri despre care ei poate nici măcar nu știau că există...

      Dragă Doamne Doamne, am fost în seara asta a patra oară la Oscar și Buni Roz. Și voi mai merge de fiecare dată când am ocazia, chiar și atunci când voi fi o bătrânică înconjurată de nepoți zburdalnici. „Să privești la fiecare zi a vieții ca și cum ar fi prima.”, iată o sămânță de crescut în inima fiecăruia dintre noi...

     Mereu m-am întrebat ce poate simți un actor pe scenă, ori în momentul aplauzelor, și, știind că aceasta e clipa în care-i dăruim îmbrățișarea noastră, am încercat întotdeauna să le înapoiez cumva  artiștilor un strop din ceea ce mi-au transmis. „Mulțumesc pentru o seară minunată împreună.”, a scris doamna Fufezan pe bilet. Neașteptat și neprețuit dar! A povestit minute bune cu noi, împărtășindu-ne cum a prins contur la teatrul sibian acest spectacol „imn al vieții”...

     Și la final...e un nou început. 

                                                  

cu drag, copilul-cu-inimă-de-flori-de-câmp

pese: Mi-am mai pus o dorință azi. De fapt, o cam cunoști; o reînnoiesc așteptând să se îndeplinească...

cutia roșie

...

mă întreb câți dintre trecători văd cutia asta. de lăsat plicuri cu gânduri bune în ea, mă gândesc că e cam ... foarte răruț. și totuși, de ce nu mai știu oamenii cât e de fain să trimiți scrisori?

de vorbă cu poveștile

            Dragă Oscar,

           Mi-am primit în seara asta rochia albastră, cea cu flori alb-rozalii moștenită de la mama. Încă de luni mi-a părut rău că am reușit s-o uit acasă, și mă gândeam că mâine seară voi veni din nou să-ți ascult povestea și că mi-ar fi plăcut s-o port. Nu mai știu exact, dar cred că am avut și data trecută. Oricum, să fii pregătit! Am cumpărat optișpe bilete, și abia aștept să mă așez undeva într-un colț și să încep a mă bucura de seninătatea chipurilor calde din sală...

     

              Venim cu drag, să ne aștepți!

                                                    

joios?

...

am adormit cu degetele mâzgălite toate de cerneală neagră, dar fericită cu pana căpătată. de trezit, m-am trezit în sunetul ploii. oricât de lungi, diminețile îmi par mereu prea scurte... nu am apucat să-ți povestesc [oricum, o să mai dureze până să mă dumiresc], dar acum colind alte străzi ale orașului înspre panoramă.  traversez strada arhitecților și mă minunez de conacele [multe dintre ele au obloane - verzi, bineînțeles] pe care le întrezăresc printre frunzele arămii, dansânde. trec pe lângă două cutii poștale de care mi-e din ce în ce mai milă. chiar mă întreb dacă le deschide cineva vreodată, ori de n-au intrat de-a binelea la pensie, servind doar drept adăpost păianjenilor care-mi imaginez că țes într-o veselie pe dinăuntru... noul e avalanșic și necunoscut, dar poate asta mă și ambiționează. e paradoxal, știu, dar, mai mult decât toate, face parte din schimbarea pe care atât mi-am dorit-o... 

simți mirosul de cerneală?

...

azi după-amiază am întrebat-o pe tanti cea blondă de la magazinul galben de pe centru ce trebuie să fac să primesc și eu card din ăla care-ți dă reducere 20 de bani la punga de pufuleți optimiști. și tanti cea blondă [de atâta vreme, am ajuns să le cam cunosc; ea e mai mereu surâzătoare] mi-a înmânat un formular și m-a trimis spre standul ce se afla câțiva metri mai încolo. eu, fericită că o să am [chipurile!] de acum reducere la pufuleți, mi-am scos stiloul din ghiozdan să completez foaia. nenea de pază și tipul cu semnătura m-au ironizat un pic [poate de plictiseală, vorba copilului-steluță] și-au zis că e voie doar cu pixul. apoi mi-am dat seama că începusem a scrie Ar... în loc de Ge...; bineînțeles că mi-am căutat picul, iar tipul cu vestă roșie a exclamat surprins: „Știi că ești prima din câteva mii de oameni care face asta, nu?!” poate că da... dar câteodată e bine să ne amintim că lumea mai poate fi și altfel. până și eu, atât de îndrăgostită de  scrisori și de tot ce ține de scrisul de mână n-am mai avut o călimară de ani buni [și asta din cauza rezervelor care m-au scutit de petele albastre care amprentau în primii ani de școală toate cele - de la degete până la caiete, haine, bănci și  fețe de masă]. datorită Anei, care mi-a adus o minunată pană de peste ocean, mi-am luat o sticluță de „fountain pen ink” cu care să încep a scrijeli negru pe alb gânduri bune. așa-i că simți și tu? miroase a  Bucurie! 

împărțire cu doi

Mă gândesc să-mi rup ceasul în două:

Țin eu o jumătate

și jumătatea  cealaltă ți-o dau ție.

Tu vei lua o eternitate

și mie-mi rămâne-o veșnicie.

(Unfeldeapoezi*, 29 mai 2014)

*am primit acordul de a publica din când în când câte-o poezie de-a ei :)

scindare

...

când mie mi se năzare

că mi-aș dori să fiu

o ea,

te caut continuu

sperând să fii pe-aproape

pe-undeva.

când ție ți se pare că

ești el

și că, în sfârșit, 

ai dat de ea

ți se răspunde simplu:

 „eu nu sunt aievea....

pentru tine e altcineva.”

o simplă poveste

în care

el poți fi tu, ea pot fi eu.

bineînțeles.

 și ție

 ți se poate năzări,

și mie

 să mi se pară

c-așa ușor te-aș putea găsi...

înfiripare

...

devenise prea frământător sentimentul că nu fac nimic... simțeam tot mai mult că nu mă mai vreau atât de făr'-de-cap și că e timpul să trec și eu  în rândul celor care au de lucru. nu m-am gândit însă niciodată cum o să reacționez, cum mă va schimba atunci când se va întâmpla. și asta pentru că școala a fost cincisprezece ani locul unde mi-am putut deschide aripile ori strânge cochilia... după cum mă știi, iau totul ca pe un joc. ca pe o joacă în care am pășit entuziastă, cu zâmbetul pe buze. și asta deși habarnam [într-adins scris așa] ce mă așteaptă. mă minunez însă zi de zi cum, cel mai adesea fără a-mi da seama, Doamne Doamne îmi poartă neîncetat nemăsurată grijă... trebuie nădejde, c-apoi se rânduiesc toate cu bun folos. 

datorită unor astfel de zile și de clipe

...nu aș mai pleca de-acasă. dar trebuie. de mâine pășesc înspre un nou început.

uneori e umbră, alteori lumină...

...

de fapt, amândouă concomintent. depinde doar de care parte vrei să te afli...

semănăm, dar nu prea

...

în vacanță parcă fugeam una de cealaltă. acum poate că nu mai vrem asta, dar când ne întâlnim seara și dimineața fiecare e pe planeta ei... adică la niște mulți kilometri depărtare. ea-ncepe să-mi povestească despre nu-știu-care-curs-și-prof, despre nu-știu-care-pereche-de-sandale-pentru-care-i-trebuie-curelușe-și-despre-cum-și-a-luat-o-pungă-de-fornetti-când-planul-era-să-nu-mai-mănânce-deloc-pâine-că-i-cancerigenă. eu nu știu de ce mă obosesc să-i spun despre toate câte mi se întâmplă și toate care se schimbă zilnic, cu multe grade. oricum nu mă ascultă. e prea preocupată de ale ei...

o enervează că nu-mi închid cum trebuie ușa dulăpiorului, că las capacele gelului de duș și șamponului desfăcute și că nu mă deconectez de la email. mă enervează că-și lasă lucrurile la expoziție și ceștile nespălate și că aprinde becul dimineața când e destulă lumină în cameră. și totuși, dincolo de toate aceste lucruri insignifiante, ce bine că ne avem una pe cealaltă! 

aievea

fără.

fără umbrelă
și

fără de gânduri

șiroind

aievea

...

mi-a rămas totuși de azi

o singură 

întrebare:

Dragă Fă-Frumos,

pe ce meleaguri hoinărești 

acum tu oare?

„Everestul culturii e rugăciunea.” 

(Cornel Constantin Ciomâzgă)

început de „mulțămire”

„Omul vechi de-ar ști să moară,

înainte de-a muri,

atunci, când ar fi să moară,

omul nou n-ar mai muri.”

(Cornel Constantin Ciomâzgă)

...

„Mai știi ce mi-ai spus la Oașa despre bucuriile pe care ni le aduce înmiit Dumnezeu? Ei bine, bucură-te!” Dacă n-aș fi avut asemenea prieteni, care să-mi poarte grijă de suflet de oriunde s-ar afla, cine știe pe unde-aș fi rătăcit ieri în loc să fiu unde a trebuit să fiu și am fost. Cu adevărat, toate sunt cu rânduială și cu rost...

Știam încă din vara lui 2013 ce fel de om e domnul Cornel Constantin Ciomâzgă. Tocmai de aceea am ținut neapărat să ajung ieri la lansarea de carte [și-am mers, deși afișul l-am găsit abia miercuri]. Nu vreau să pun vina pe nimeni, dar e mare păcat că a trecut pe la Sibiu și doar o mână de oameni au fost acolo să-l asculte. Poate că În mod sigur, așa cum mi-a mărturisit și dumnealui la final, nu întâmplător a fost să fie așa. „Când o să găsească nepoții tăi cartea, o să fie bucuroși știind că bunica a fost acolo...” Până să vină însă acea vreme, mă voi strădui înspre schimbare, căci am nevoie...

éblouissement

...

oui, éblouissement cʼest le bon mot. parfois je reste vraiment éblouie de tout ce que se passe dans ma vie.  en fait, je dirais que cʼest plutôt lʼordre des choses.  les gens que je rencontre, les experiences qui mʼenrichissent, les sentiments que jʼ éprouve, tout me montre que suis aimée. je ne sais pas pourquoi, mais ce dernier temps il me semble que jʼavais oublié de bien cultiver mon jardin. heureusement, lʼespoir arrive toujours quand on en a besoin le plus...

înstărire

...se cheamă atunci când capeți stare.

...

„Nimic nu-i mai ușor decât a învăța pe alții și nimic nu-i mai greu decât a face ceea ce înveți pe alții.” 

                                                                                                                (Arhimandritul Ilie Cleopa)

Iulia

...

Am cunoscut-o la finele lui Gustar. Încă din prima clipă, m-a frapat sinceritatea ei sinceră de copil, dezinvoltura cu care își glăsuiește până și cel mai mic gând. [De fapt, la început mai degrabă m-a speriat decât frapat.] Apoi, timp de două zile am avut răgaz să-mi dau seama cât de mult mă pripisem în a o eticheta. Nemărginirea locului și răbdarea timpului m-au ajutat să-i descopăr și zâmbetul lăuntric, nu doar pe cel dăruit tuturor. E mereu nespus de plină de viață, și nu ezită să-și ducă până la capăt năstrușnicele idei. De părerea celor „serioși” nu-i prea pasă; îi ignoră  pur și simplu, nu-i aude. Atunci, pe când cu uriașa porție de zacuscă, ne-au amuzat „freșurile”, împachetarea întregului bagaj într-o pereche de cizme de cauciuc roz, voioșia trezitului dimineața devreme și salutul de „Treziți-vă, îngerașii mei!”, dar și grija pe care ne-o purta tuturor... 

La finele lui Răpciune ne-am întâlnit din nou. Tot cu rucsaci în spinare, dar de această dată încă din gară. Neavând încotro, ne-am hotărât în ultimul minut a lua bilet doar până la jumătatea drumului. [Și acum știu de ce a fost mai bine așa!] Așadar, din Vințu ne-au început peripețiile. Doar că avându-i optimismul alături [ imaginează-ți o tânără „blondă și frumoasă”, cu rucsac și cu două buchete de nuntă în mână, așteptând ocazie spre Găbud în localități mureșene destul de anonime ], toate s-au rânduit minunat de frumos și-am și ajuns la destinație nu doar devreme, dar și înainte de începerea ploii. Ceea ce-mi place cel mai mult e să observ cum surâd oamenii mari pe sub mustăți când dau de sinceritatea ei. Redevin copii fără să-și dea seama. Cei care sunt deja mici, își umplu proviziile copilărești și mai mult. Și mă refer acum în special la mine. După ce ne-am urcat în mașina tipului care ne-a lăsat în Unirea, pe când încercam să fac cumva să nu mă acopere cu totul rucsacul, m-am trezit brusc că primesc un creion în formă de inimioară. „M-am gândit că acum e cel mai bun moment să ți-l dau!” Până să mă dumiresc, m-a și îmbrățișat cu o mână...

reformulare

...

inima mea

nu are formă de pară întoarsă,

ci de ciorchine de 

strugure copt.

povceașcă acasă

...

neconvențional, dar aducător-de-bucurie obicei. la noi acasă, cel mai fain loc de savurat ceaiul e în grădină, lângă Căsuța Curcubeu.

de vorbă. [tăcând.]

...

poezia asta n-are nevoie de introducere. o simți cum înțelegi. ori, mai bine zis, o  înțelegi cum simți...

Eu râd, tu râzi, noi râdem,

cunoaștem mai puțin decât spunem,

vorbim despre orice lucru fără sens și mic

să nu ne spunem nimic.

Mie îmi pasă, ție nu-ți pasă, lor nici atât.

Măcar de-ai ști cât mi-e de urât

să nu înțeleg nimic din ceea ce vorbim.

Mai bine ne oprim.

Mie nu-mi pasă, ție nu se știe, lor poate prea mult.

E demult.

(Poezitoarea, De vorbă. 22.04.2014)

condeie cu suflet

...

„Iată că au devenit majore scrisorile noastre, au împlinit 18 condeie!” datorită unor asemenea prieteni, ziua îți devine joioasă și diminețile capătă gust de bucurie. și când te gândești că de multe ori povestea începe cu o scrisoare și/sau o simplă îmbrățișare...

ce te faci când (constați că) ești mare?

...

      În copilărie, e o adevărată bucurie să fii întrebat ce vrei să te faci când vei fi mare. Dacă te oprești la meseria de astronaut, geograf, bucătar, desenator, ori simplu florar, ești aprobat tacit, deși am impresia că de cele mai multe ori întrebarea e pusă mai degrabă în joacă; poate de aceea nici răspunsurile nu sunt luate prea în serios. O explicație ar fi că oamenii mari, în seriozitatea gândirii lor, simt că, odată cu trecerea timpului, îi pot remodela pe cei mici așa încât aceștia să renunțe treptat la visurile lor, îndreptându-i spre ceva mai bun, din care să nu mori de foame.

    Eu visam să mă fac… pictoriță. Pur și simplu pentru că îndeletnicirea mea preferată era să mâzgălesc toată-ziua-bună-ziua ce-mi trecea prin cap, ori desenele pe care le găseam până și pe micile cutii de boni-boni. Apoi, după ce școala a început să-mi capteze interesul, am cam lăsat la o parte blocurile de desen și creioanele colorate. Câțiva ani n-am mai fost întrebată ce vreau să mă fac atunci când voi fi mare. Sau nu-mi mai amintesc în ce formă se schimbase răspunsul. Cam pe la sfârșitul liceului a început însă a deveni răscolitor. Priveam înlăuntrul meu cu nedumerire, întrebându-mă continuu încotro să apuc. Bineînțeles că până la urmă am ales după glasul inimii…Și-așa am ajuns la Litere. Și trei ani am avut liniște furtunoasă [ la început eram neîncrezătoare și oarecum rătăcindă, ca în anul III să mă îndrăgostesc atât de tare încât să-mi doresc să mai fi fost măcar încă șapte-opt semestre de studiu…].

    În copilărie, era o adevărată bucurie să fiu întrebată ce vreau să mă fac când voi fi mare. Acum parcă nu mai suport să mi se pună această întrebare și le răspund celor mari într-un mod destul de apatic. Și asta deși știu că majoritatea sunt pur și simplu curioși, sau întreabă din politețe… Mi se pare totuși că îmi imputează [chiar și fără cuvinte] că nu fac nimic concret. Că sunt foarte făr’- de - cap, că nu mă lupt îndeajuns pentru a-mi găsi un cât de mic locșor unde să mă fac utilă. Știu că trebuie să dau un pic mai mult din coate, și mai știu că dincolo de toate mustrările de conștiință pe care mi le fac, perioada asta e un test de răbdare, și de nădejde.

     Nu m-am gândit niciodată că va veni vremea când școala se termină; era întotdeauna avântător de bine când toamna începeam a croi alte și alte visuri. Bine, nu s-a terminat nici acum, dar a devenit altfel… Atât de altfel, încât îmi doresc să redevin mică-mică-mică… 

    Poate am privit greșit intrarea în lumea oamenilor mari, și de aceea m-am făcut prost înțeleasă. Doar dacă m-ai putea vedea pe dinăuntru ai înțelege. E o adevărată bucurie să mă gândesc că de acum o să pot dărui și altora din ceea ce am căpătat de-a lungul anilor, doar că zilele acestea de așteptare mă fac inevitabil să mă întreb dacă atitudinea mea se cheamă subapreciere, lene, neîndeajunsă căutare, ori toate acestea la un loc… Am înțeles greșit lumea oamenilor mari, dar am promis că, văzând zidurile ca ferestre, voi păși în ea cu demnitate. Cu bucuria de a le spune celor dinăuntru că mi-am adus sufletul de copil pentru a li-l împărtăși. Dacă mă vor privi din nou încruntați, le voi răspunde simplu să se însenineze. Am venit doar să-mi iau în primire locșorul; acela, cel bine-pus-deoparte de  Cineva-care-mă-iubește…

viiiiine „poștașul”?!

...

- mâine pleci la Sibiu?

- da...

- și trebuie musai să mergi, așa-i? no, că voiam să-ți zic să aștepți poștașul. ți-am trimis ceva și voiam să fii acasă când ajunge...

- offf! dar două zile m-am tot uitat la cutie și nimic! o să le spun alor mei să-mi trimită prin cineva... 

- Georgi, dar nu... era important să fii tu acasă...

era important să fiu eu acasă pentru că „poștașul” s-a întors de peste ocean și voia să mă viziteze pentru o îmbrățișare de urs [ pare-mi-se că au trecut cam opt luni de la povceașca cu aromă de iasomie și afine din Pardon], ca să se asigure că de data asta nu mai pleacă în Străinezia înainte de a o primi. am simțit în privirea ei că îi era un pic dor să-l salute pe Suru [parcă uriașul a stiut că vine, atât de clar s-a îmbrăcat] și să respire câteva guri de aer de Sebeș. apoi, eu m-am bucurat nespus să o revăd întreagă [„și mai multă”, dar în sens bun] și să-l cunosc pe Zmeu. e important să știi că inima cuiva drag prinde aripi pe mâini bune...

46

...

aseară m-am gândit că mi-ar prinde bine încă o zi de acasă. mi-am zis să mai rămân un pic, pentru tine. pentru că anul trecut eram departe, acum doi ani erai tu plecat, și cam tot așa a fost de fiecare dată... azi-dimineață când te-am îmbrățișat mi-ai spus că te simți „bătrân”, deși pentru mine ești cel mai tânăr și copil om din lume! apoi, înainte să pleci la pansat ziduri, știind ce carte citești, mă așteptam să-mi dai replica domnului Gheorghiu. poate ai dreptate, dar nu pot să nu fiu indignată că nu-ți iei niciodată o pauză, nici măcar de ziua ta... 

neîncopciere

...

când ai lucrurile în două părți, mereu te trezești că ai nevoie de ceva ce se află, bineînțeles, în celălalt loc...de fapt, voiam să scriu despre inimă, nu despre  mutatul cutiei cu ceaiuri speșăl la Sibiu...

La neîndemână

...

nu-i așa că te întrebai ce s-a întâmplat cu Poezitoarea mea cea dragă și cu versurile ei? ei bine, am reușit să o conving din nou să mă lase să mai împart din când în când și cu tine din gândurile ei versuite cu rost. om fi noi  amândouă umbre, dar, rămânându-ne alături, ne strunim reciproc înspre lumină. cu pași mici și oarecum șontâcăinzi, dar înspre bine...

Ca să-nțelegi mai bine,

ar trebui să merg înapoi

...cu multe zile.

În copilărie, tata-mi spunea mereu:

„Unde pui tu mâna, cade ceva”.

Și nu exagera.

Chiar și acum îmi provoacă mirare

lipsa mea de îndemânare.

Poate că mulți alții pățesc la fel,

dar eu...cu mine-i mai greu.

Eu arunc la gunoi cu ceea ce am distrus

și câte-un ciob de încredere.

Așa am învățat să-mi fie teamă

de oricine mă vrea aproape, de oricine mă cheamă,

dar mai ales de mine însămi

și de tot ce aș putea face țăndări:

cuvinte, tăceri, visuri, inimi...

Dacă înțelegi,

vei ști să pleci cât mai repede,

să-mi fii la neîndemână, întreg.

Sau să râmâi

(ai fi cel dintâi

ce riscă)

să ne căutăm cu grijă bucățelele lipsă.

să le completăm cu ale celuilalt

și să le lipim într-o nouă formă

- a noastră? 

(Poezitoarea, La neîndemână - 28. 09.2014)

...

mesaj primit astă-seară: „Eu nu știu cum poți avea parte de atâția și atât de minunați prieteni...”

cependant

...

j'aime beaucoup le français, donc je le parle [pas très bien; pas assez bien qu’il faudrait pour quelqu’un qui a obtenu une licence ès lettres]. de plus, dès que je suis revenue de la France, rarement ai-je eu l’ocassion de vraiment pratiquer la langue. c’est pour cela que j’ai accepté contentement l’invitation  de connaître les Bretons. maintenant, je suis tellement indécise; il y a deux options entre lesquelles je vacille constamment. heureusement, je vais finalement choisir une. pour le bien et la santé de mon coeur…

da'-de-ce-n condei?

...

azi-dimineață mă aștepta cuminte în plic povestea „domnului de ce”, scrijelită cu mult drag și cu bucurie copilărească. e un sentiment pe care nu pot să-l descriu și care mă învăluie de fiecare dată când descopăr frânturi din poveștile oamenilor pe care-i cunosc [sau nu]... și, bineînțeles, o încredințare că, dacă de atâtea ori mă gândesc să gata, de și mai multe dăți îmi spun că, atâta vreme cât pe mine mă fericesc, scrisorile nu pot avea decât același efect și asupra celorlalți...

„În intervalul 1-3 ani am avut o perioadă când am încetat să mai vorbesc. Începusem să scot primele cuvinte, dar la un moment dat m-am oprit, „am luat o pauză”. Mama și tatăl meu au început să se îngrijoreze, oare ce se întâmplă?, să nu fie bolnav și alte astfel de griji.  Am fost la medic, dar toate semnele erau bune, eram sănătos, dar nedornic de a vorbi.”

zburdălnicie arămie

...

era grăbită știindu-se-n mică întârziere, dar zburda de fericire. vântul se juca în pletele-i zurlii, iar ea îi zâmbea soarelui printre castani mușcând dintr-o bucată de turtă dulce mirosind proaspăt a scorțișoară. ducea în mână un plic alb, a cărui primire a surprins-o:„Te-ai gândit vreodată că pe lângă oamenii buni și iubitori care-ți scriu, se mai pot alătura și copii dornici să primească bucurie? Mă întrebam dacă n-ai o fărâmă și pentru mine, căci în orașul ăsta mare nu se prea găsește așa ușor.” de întrebat nu știu, dar îi cunosc Bucuria. e mică, dar atât, atât de mare... 

apă de ploaie?

...

îmi displace să pierd vremea aiurea. ascultând oameni care spun același lucru la infinit, când ar putea la fel de bine să fie scurți și la obiect. simt în acele momente că trece viața pe lângă mine, iar eu stau și o salut de pe marginea peronului... oricât de mult am încercat să nu-l iau în seamă, gândul unei oareșce schimbări revine. revine, apoi se liniștește totul și pleacă. [la fel ca pseudoîndrăgostirile...] apoi, un alt lucru care mă enerveză e să mi se servească apă de ploaie. [dacă aș fi avut nevoie de ea, aș fi adunat-o fain-frumos de acasă, de la streașini. or, deocamdată vreau altceva...] unul și cu unu fac doi [deși, cel mai bine e când ignori matematica și unu și cu unu fac tot unu], și s-ar putea ca în curând să nu-mi mai convină deloc, să-mi iau inima-n dinți și să fac ceva cu viața mea! 

tihna unei dimineți de vineri

...

„Se întâmplă adesea ca un scriitor să fie întrebat cum scrie. Este, de obicei, prima curiozitate a cititorului pus brusc în situația de a identifica un nume știut cu omul necunoscut și neextraordinar pe care îl are în față. Din dificultatea acestei contopiri se naște firesc iluzia că explicarea mecanismului ar clarifica totul; mai mult, că o asemenea explicare este posibilă. ”

„Cum să explici că a scrie dimineața înseamnă a fi terorizat de gândul că la un moment dat va bate cineva la ușă, că la un moment dat ți se va face foame, că la un moment dat soarele de afară te va ispiti să renunți? Cum să explici că a scrie noaptea înseamnă a simți cum după nenumărate ore de așteptare a desprinderii de contingent, atunci când, în sfârșit, cuvintele încep să se înșire nesilite și mâna se lasă purtată de condei, trupul cedează oboselii și somnul începe să urce spre frunte cucerindu-și, celulă cu celulă, drumul? Cum să convingi că inspirația este numai clipa în care reușești să uiți că ai trup, că inspirația este un lung dresaj al trupului obligat să-și accepte aneantizarea și revenit imediat cu forțe noi împotriva ta?”

(Ana Blandiana, „Scrieți ușor?”)

povceașcă pariziană

...

9 Brumar 2013, aproape de miezul nopții. după atâta cutreierat și tremurat prin ploaie, ne era teribil de frig amândurora. nu mai puteam de oboseală. și totuși, dincolo de toate, ne găseam la nici cinci minute de Turnul Eiffel. îl zăream luminat prin geamurile laterale din stânga ale cafenelei. ne-am ales o măsuță rotundă, apoi ne-am înfundat în scaune. eu am cerut ceai negru, ea vin. am scris vederile în tihnă, apoi ne-am delectat cu o discuție cu un parizian despre de unde venim și ce facem... 

nu știu de ce mi-am amintit tocmai acum de acea seară. poate datorită ploii și dorului de a bea un ceai cu cineva drag, care se întâmplă însă să fie... cam departe.

...

„Vocația seamănă cu aurul care trebuie încercat cu dinții pentru a te convinge de autenticitatea lui și, în cazul vocației, autenticitate înseamnă imanență, caracter implacabil. O vocație autentică este o vocație de care nu poți fugi, dar pentru a te convinge de asta trebuie să fi încercat evadarea.”

(Ana Blandiana, Vocația implacabilă)

Dragă Brumărel,

      Bine-ai venit! Ți-am citit în ochi seninătatea și m-ai umplut de încredere. De nădejde că, dincolo de orice, toate se vor rândui frumos. Atât de bine mi s-a cuibărit acest sentiment în inimă, încât știu sigur că așa va fi. Încă nu am apucat să mă dumiresc întru totul cum am regăsit Sibiul drag, dar întâlnind atât de des chipuri cunoscute zâmbesc inevitabil. Mai ales pe dinăuntru, deși uneori mă mai dau de gol și în afară. Deschiderea anului universitar a fost, la rându-i, în același ton: cu sfatul de a transforma aparentele piedici-ziduri în oglinzi și ferestre... Așadar, voi fi o uriașă fereastră. O fereastră îmbrățișată de raze, scăldată în arămiul dulce al toamnei; o fereastră deschisă, prin care să răzbată miros de poame coapte... 

       Cam atât aici. Restul îl afli celulozic.

cu drag, Abramburica