retrospectiva anului

dacă despre 2012 am scris că a fost „an de dar”, pe fratele lui mai mare o să-l numesc an de DARURI...2013 a fost anul în care l-am descoperit pe domnul Ernest Bernea. și odată cu el simplitatea și frumusețea cuvintelor românești. a fost anul schimbărilor, descoperirilor, răzgândirilor, lacrimilor, fericirilor... anul în care am pășit prima dată în afara granițelor României. anul în care am vizitat Viena (primăvara, pe ploaie) și Parisul (toamna, pe ploaie). anul plicurilor maronii primite de la Zâna cea bună. anul în care am primit frumoase povești despre România. anul în care cel puțin douăzeci de oameni au descoperit (sau redescoperit) frumusețea scrisorilor (de primit petice de hârtie au fost mult mai mulți). anul în care înainte de ziua mea am primit anonima cu „CINEVA ACOLO SUS TE IUBEȘTE!”.  anul în care am fost cu Ana la Suru. anul în care am căpătat datorită FITS-ului un fotograf dăruitor de bine. anul în care am primit bicicletă. anul cu afișul turcoaz.  anul în care nu m-am mai tuns băiețoi și am purtat mai mereu fustă. anul în care mi-am făcut curaj și am aplicat pentru Erasmus. anul în care am băut enorm de mult ceai și-am pozat cești și flori. anul în care m-am hrănit cu bucurie vizitând cele trei locuri de Acasă. anul în care am primit brățară-tricolor. anul în care mi s-au îndeplinit multe visuri și în care am țesut alte punți de pânză pentru viitor. anul în care am ales-o pe Virginia Woolf. anul în care Dijonul m-a adoptat cu drag. anul în care am fost studentă printre francezi și am primit cei nouă metri pătrați de la Buffon. anul în care am plecat departe de ai mei pentru patru luni și am învățat cât de importanți sunt pentru mine. anul în care oamenii pe care i-am întâlnit mi-au dăruit nenumărate lecții de viață. 2013 a fost anul în care mi-am găsit rostul...

căsuța românească din povești

fotografie de: aici

....unul dintre visurile pentru 2014 e să devin o nomadă prin România și să găsesc astfel de căsuțe luminoase, apoi să împart cu cei dragi ale lor minunate povești. mulțumesc, dragă Zână bună, pentru bucurie și pentru bobârnac!

ursoni din orașul cu tei

...

știam eu că o să primesc ceva azi, nu s-ar fi terminat anul fără o zi de luni „speșăl”. când am auzit la interfon vocea poștașului deja eram zâne și pitici. bine, n-am început chiar să țopăi (deși nici departe nu eram)...amu nu mai îi bai că n-o putut el să-mi cetească numele, important e că mi-o adus ursuleții ieșeni, ciucalata, scrisoarea și gândurile bune. și ciucea albastră cu ciucur (care o să-mi bucure urechile, amu că s-or întors frigul și ceața). studenta mea la Arhitectură chiar s-o îndrăgostit de Moldova! și io mi-s fericită pentru ea. mi-s fericită și abia aștept să-mi povestească prin viu grai tăt ce-o adunat în ultimele luni. „Nu-mi vine să cred și mă tot minunez cum s-a putut așa dintr-o dată să se schimbe totul peste noapte, la propriu.” nici mie, de altfel. dar știe Bunul Dumnezeu mai bine decât noi de ce a rânduit să fie așa...

e important să știi că ai oameni care te iubesc. 

scrisoare „Ad victoriam”

Zilele trecute am primit o altă scrisoare frumoasă. De fapt, România era destinatarul, nu eu. Și pentru că mi-a plăcut tare mult, m-am gândit să te bucuri și tu de gândurile frumoase ale unui pui de român „cu suflet de copil și gândire de om mare”...

  Este ciudat să trimiți o scrisoare țării tale? Nu, ciudat nu este cuvântul potrivit. Ciudat este că ne-am lăsat pradă tehnologiei și am uitat de lucrurile adevărate, lucrurile cu o importanță aparent vagă, dar cu însemnătate imensă. Am uitat de peniță și de călimară, care ne-au fost prieteni călăuzitori în perioada inocenței, perioadă în care am descoperit să „desenăm” bastonașe și liniuțe pentru a da viață cuvintelor.

Ciudat nu este cuvântul potrivit. Interesant, sau motivant, sau constructiv, sau plăcut, sau generos, sau evolutiv, oricare dintre cuvintele acestea este potrivit pentru a motiva o scrisoare despre țara mea.

Țara mea, este ea a mea? România  este țara mea! În România am crescut, am făcut primii pași, am învățat să vorbesc, am învățat să culeg păpădii și să fac coronițe din ele, pentru ca mai apoi să le pun pe capul colegilor de grădiniță. Vedeți? Încă de mici ne conturăm ideea că românii sunt învingători! Noi purtăm coronițe de când suntem mici.

ROMÂNIA      înseamnă Respect, nicidecum răutate

                          înseamnă Onestitate, nicidecum ofensă

                          înseamnă Măreție, nicidecum meschinărie

                          înseamnă Întâietate, nicidecum îndărăt

  înseamnă Nădăjduire, nicidecum nătângeală

                          înseamnă Ideal, nicidecum iobăgie

                          înseamnă Armonie, nicidecum agresivitate.

România mea are atâtea calități! Are defecte pentru că noi, cetățeni români, vedem defectele și le lăsăm să acapareze punctele tari. Ne legăm de răul pe care-l fac politicienii și uităm să aruncăm resturile în tomberoane, și nu pe străzile orașului. Ne împotrivim legilor, dar nu încetăm să furăm din țară și din afară. Criticăm rebeliunea copiilor, dar evităm să investim în cultură. Vrem sinceritate, dar ne place să născocim.

În țara mea există oameni mare și oameni mici, destui! Nu vreau ca oamenii mici să dispară, vreau ca oamenii mici să se transforme în oameni mari, se poate! Haideți să regenerăm țara! Haideți să ne alocăm o perioadă de timp și să ne gândim: Ce pot face, eu personal, pentru țara mea?

România, eu te iubesc!

Cu drag, durere, speranță și ambiție,

AdelaV.

aici e fărâma...

când nu răspund prin tăcere, sufăr de „alzheimer infantil” ( în termeni medicali sindromul ăsta nu există, dar îmi place cum sună- mai bine zis, mă regăsesc adesea în alăturarea celor două cuvinte). mai exact, ori mă exprim în paradoxuri, ori uit lucruri esențiale (pentru un literist) mai ceva ca un bătrân de optzeci și cinci de ani. dincolo de toate acestea, rămâne însă BUCURIA de copil. sentimentul că Doamne Doamne mă iubește, răspunzându-mi mereu întrebărilor sau cererilor (exact) la momentul potrivit. unul dintre lucrurile care mă frământă uneori e că nu am un răspuns bine formulat întrebării „Și ce faci după ce termini facultatea?”, ca și cum toți anii pe care i-am petrecut adunând ar fi fost degeaba. ca și cum aș fi singurul om din lume care uită.... ei bine, hai să fiu sinceră! după ce termin facultatea o să ascult în continuare ce-mi spune inima: o să scriu scrisori, o să împart din lucrurile mici ale fiecărei zile, o să scormonesc după povești de oameni „diamantini”, căutând să le adun așa încât să le fie și altora de folos...asta o să fac, deși mi se spune des că o să mor de foame. ochiul-boului nu-l țin pentru mine (deși uneori îmi servește drept terapie), ci pentru a mulțumi celor care îmi dăruiesc din frumusețea sufletului lor și nu se aleg drept răspuns decât cu o privire de neînțeles sau poate nici cu atât. adevăru-i că nu-s chiar așa hapsână cum par....

zmeu

...un zmeu cu ațe luuuuungi, care să nu se topească nici la ivirea zorilor, nici când soarelui i se face somn. un zmeu de care să mă prind și să ajung la stele. uneori îmi par atât de aproape, încât simt că pot să mă întind să le culeg ca pe niște mere. oare cine a mușcat din lună?

cum bate inima unui Dinozaur?

după ce-am umplut geamantanul cu cărți și dicționare, Dinozaurul s-o uitat la mine și o zis: „no gata tu! mai ho!! amu cum vrei să le ducem acasă? cine m-o pus pe mine să aduc litere la depozitul de cărți, nu știu...” pe urmă m-o luat de mână obligat-forțat, m-o târât de acolo și o zis că nu mai am voie, că-mi ajunge. am luat și geantă de piele maro, că tot cu asta am avut de când am ajuns la Dijon. cred că încă trei săptămâni cu mine aici o să încărunțească, dar n-are încotro. ce să-i fac dacă vrea să ajute oamenii nătângi?  nu știu cum să fac să o conving că nimic nu e „întâmplător” și că Doamne Doamne chiar o iubește. că oamenii pe care-i întâlnește or fi ticăloși și profitori, dar au un sâmbure de bine și de lumină ascuns în inimă. cum să ajungă să vindece inimi peste ani dacă nu își păstrează nădejdea că are și ea de câștigat din toată „afacerea” asta? nu o să recunoască în ruptul capului, dar simt că anumite lucruri de acasă chiar îi lipsesc... o să continue să țină în ea, sub armură de Dinozaur, toate cioburile care au lăsat urme adânci de ani și ani...mi-ar fi plăcut să-i pot răsplăti ceea ce a făcut pentru mine, dar atunci când e mai important am talentul de a mă purta ca un copil tare sărac cu duhul...

mulțumesc, Dinozaurule! pentru? pentru nimic...

poveste de Crăciun

cu mult drag, pentru cei doisprezece copii ai lui Crăciun

mesaj din Ajun: „Să ai răbdare și te va găsi bucuria Crăciunului și acolo! Că Pruncul e Același peste tot!”

Îmi tremură inima pentru că iar o să mi-o deschid aici. E un risc pe care mi-l asum mereu, dar nu (mai) pot altcumva, altfel o să uit mare parte din ceea ce am simțit... Nici nu știu cum să încep povestea de anul acesta pentru că e neașteptat de plină sufletește.

Aseară, în Ajun, tare mă durea capul (poate mai mult din cauza dorului), așa că după ce am deschis ușa colindei românești, am despachetat cadoul ceai-nemțesc și poezia despre îngeri (care în esență spune că îngerii nu sunt neapărat oamenii cu aripi, ci oamenii de zi cu zi, cei care ne fac viața frumoasă), apoi am adormit fără a fi văzut nici măcar zece minute din „Colind de Crăciun”. Dimineață când am ridicat oblonul ploua. Și m-am întristat iar... Doar că până să ies afară s-a oprit. În drum spre Casă am primit mesajul cu „Te iubim și ne gândim la tine...” Apoi m-am  gândit la tata, care, atunci când sughite, mereu zice că-l pomește cineva sau că urmează să primim vizitatori. Și chiar așa-i! Nu știu dacă l-am moștenit, dar azi am sughițat toată ziua...

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat aici e legat de OAMENI. Nu pot să-I fiu îndeajuns de recunoscătoare lui Doamne Doamne pentru tot ceea ce mi-a dăruit prin „exilul” ăsta, cumplit și minunat în același timp. Pe oameni am învățat că trebuie să-i descoperi. Să le dai șansa să-ți dăruiască sâmburele lor de bine (și există în FIECARE!!!). Să nu-i judeci DELOC după aparențe, pentru că acestea sunt măști false. Să îndrăznești să aduci lumină acolo unde sunt răni, sau să te hrănești atunci când, la rândul tău, întâlnești un „ADHD” mai pronunțat....

La biserică am găsit un om care reușește să trăiască frumos Ortodoxia și aici, un adevărat exemplu de român. Tare m-am bucurat auzind răspunsul „Doamne miluiește” (acasă nici nu iei seama, dar când auzi slujba într-o limbă necunoscută totul se schimbă) și gustând cornulețele de sărbătoare. După cum i-am și spus, semănau mult cu cele pe care obișnuia și mama să le coacă acum câțiva ani...

Ieri am gătit mâncare românească, și, bineînțeles, azi ne-am întâlnit să ne bucurăm ÎMPREUNĂ de Nașterea Domnului Hristos. Poate că niciuna dintre noi nu bănuia câtă bucurie urma să primim. Ioana e o bucătăreasă minunată (ea zice că va fi o soacră bună, eu sunt însă de părere că mai înainte de asta va deveni o noră destoinică), și ne-a strunit și organizat de numa-numa! O adevărată Akela pentru lupișorii bihoreni! Ne-am veselit (în special cu povești despre profi) pentru câteva ore, ne-am împărțit cadourile, am gustat faimoasa prăjitură bûche de Noël, apoi, după hotărâri și resrăzgândiri, ne-am îmbrăcat și-am pornit să colindăm una din familiile românești stabilite în Dijon. Cum-necum, Maria-care-ajută-oameni a convins ( în unele cazuri obligat-forțat-forțat) unșpe oameni din doișpe, în ciuda replicilor de „Eu n-am fost niciodată la colindat.” sau „Mie nu-mi place, eu nu știu și n-am cântat colinde de ani de zile.” Am început să repetăm pe drum, am continuat în autobuz și, ca prin minune, fețele parcă ni s-au înseninat. Și fiindcă îmi place să privesc oamenii, am văzut izvorând ușor-ușor în ochii tuturor sclipiri care-mi erau cunoscute de la colindatul de anul trecut...Cei care urcau în autobuz se uitau zâmbind curioși la noi. Îmi venea să sar în sus de bucurie! Eu, în Dijon, cântând colinde românești, bucuroasă pe dinăuntru cu inima cât un elefant... Mi-ar fi plăcut în acel moment ca omulețul drag care mi-a scris de acasă că „Toată țara e la Oașa, numai noi nu...” să știe că Oașa era și aici, prin Simo și prin mine. Numai de Sus trebuie să-mi fi venit curajul de a îndrăzni să cânt cu ea, să le vestim copiilor dragi și dijoneziilor „ce soare răsare” și să le amintim că azi primim cu toții mult „har și bine”...

A fost absolut EXTRAORDINAR!!!! Odată ce am început, nu ne mai puteam opri. Mă simțeam acasă, mă simțeam la Oașa, trăiam cu toată ființa mea Crăciunul...După emoția cu care ne-au primit toți, tare fericită s-a dovedit și familia gazdă...Una dintre cireșele de pe tort (au fost nenumărate, și s-au topit avalanșic) a fost drumul de întoarcere în campus. După câteva minute de la plecarea din stație, autobuzul s-a oprit brusc (eram doar noi doisprezece, șoferul și încă un călător). N-am dat atenție, am continuat să cântăm, dar apoi ni s-a spus că șoferul vrea să ne vorbească. Dinozaurul s-a dus să ne apere, apoi ne-a chemat. Deja ne făceam scenarii: ioi, să vezi că ne dă jos și poate primim și amendă că am cântat în autobuz! Da' de unde! Tipul (șoferul, adică) voia să-l colindăm. Am râs copios, apoi ne-am reluat bucuria. Doamne, ce frumos a fost! Efectiv, nu-mi venea să cred ce mi se întâmpla! „Vezi ce vrea să-ți arate Dumnezeu?” Un moment genial a fost când francezul, indubitabil cucerit de colindele noastre, a răspuns un désolé copilăros după ce a uitat să oprească în stație pentru cei trei călători care trebuiau să coboare. Să vă spun că ne-a întrebat și câte suntem celibatare (asta ca să folosesc exact cuvântul lui)? Bine, dar să nu mai ziceți nimănui! Mergea ca melcul și prindea toate „focurile roșii”, cel mai probabil „întâmplător”. Fetele au vrut neapărat să învețe urarea care mie mi-a fost sădită în suflet de grupul veselos, așa că toată seara am continuat să o cântăm pe stradă, prin telefon sau pe skype, ca să se bucure și cei dragi împreună cu noi. 

Întoarse la Vauban, am făcut-o fericită pe Ioana, care se îngrijora că, dacă n-o mâncăm azi, ciorba țărănească pregătită cu atâta și atâta drag ieri n-o să mai reziste.  A fost una dintre cele mai bune pe care le-am mâncat vreodată, mai ales că eu nu mi-am gătit niciuna de când am ajuns în orașul muștarului. Amu ce să vă mai zic? Dacă trecem peste momentul comico-dramatic de descoperire a lipsei prăjiturilor și a unui anumit tip de hârtie din camera 204, rămâne faptul că zâmbeam toate cu sinceritate și seninătate. Eram, copii adunați din diferite colțuri ale României, pur și simplu fericite. Foarte fericite chiar! Nu trebuia să ne exprimăm în cuvinte, se citea pe fețele noastre....

Cel mai ciudat e că atâtea săptămâni de cursuri nu au avut deloc puterea să ne lege, dar o singură zi a făcut minuni. Și atunci cum să nu crezi că există Dumnezeu și că ne iubește? Astăzi chiar am simțit că S-A NĂSCUT PRUNCUL HRISTOS! Am fost departe de casă, dar poate m-am simțit mai aproape ca niciodată...„Să îți dea Hristos de toate/ O, lerui Doamne!/ Bucurie, sănătate/ O, lerui Doamne!”

Am urmat sfatul înțelept: am zâmbit și am fost copil! Dragă Doamne Doamne, Îți mulțumesc din inimioară pentru grija pe care ne-o porți!

colindreț

„Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru,/ Răsărit-a lumii Lumina cea adevărată....”

în 23 decembrie tradiția era ca nepoții lui Mărâie să vie la Sebeș, să-i ceară traistele (pe atunci le purtam doar în Ajunul Crăciunului) din dulapul cu naftalină, să mănânce pită prăjită pe sobă și să bea ceai de buruieni; s-adoarmă după o lungă porție de râs târziu în noapte, două-trei ore poate. tata să le dea trezirea pe la cinci și ceva dimineața, apoi ei să se echipeze bucuroși nevoie mare și să pornească pe uliță. ce faini erau anii când zăpada le scârțâia blând sub picioare; uneori stratul de alb le ajungea până la genunchi de puteau să facă îngerași trântindu-se unde era sclipirea mai pufoasă... parcă-i văd și acum cu nasurile înghețate și fularele roase, cu obrajii rumeni de bucurie și de frig, bătând din poartă-n poartă cântând veseloși „Nașterea”. odată cu voia bună se aduna și dulcele „colindreț”, care după câteva ore de cântat era un adevărat munte de eugenii, ciocolățele rotunde cu Scufița Roșie (oare mai există? oare se mai găsesc?), bomboane de pom, napolitane cu ciocolată, mandarine și alte minunății... nerăbdarea era uneori atât de mare încât mâncau aproape un sfert din dulciuri în aceeași zi (cele mai bune, bineînțeles). 

... mi-e dor de Tâlvana, de „băiatul cu bube de cacao”, de Dideplu, de toată „ceata” noastră de altădată. oare unde sunteți, copii dragi? și Mărâie ce-o fi luat de colindreț anul ăsta? mă bucur măcar știind că mai are pe cine trezi tata. sigur o să-i pună două colindrețe (să aibă spor) înainte să iasă din casă! 

împreună

cu  drag, pentru copiii de azi

noul meu cuvânt preferat: ÎMPREUNĂ! cred că nu există bucurie mai mare pe lume decât să fii împreună cu oameni frumoși, oameni dragi care ți-au fost dintotdeauna alături sau oameni noi pe care-i descoperi „întâmplător” zi de zi. cred că un om fericit e acela care știe și are cui să-și împartă micile bucurii. cred că adevărata bogăție vine din ceea ce dăruim din suflet. cred că doar împreună ne putem găsi rostul pe pământ. cred că indiferent de meserie, „materia primă” a fiecăruia rămâne tot omul; fie că-i vindeci țesuturile, sufletul, gândirea, hainele, casa ori masa, pentru el crești în ceea ce faci, pentru el te zbați. am învățat că timpul petrecut alături de un om e uneori întotdeauna mai important decât o carte. pentru că el e viu, mai viu (deși adjectivul ăsta nu are grad de comparație). timpul investit în oameni e un dar. și o lecție de viață. atunci când zâmbetele mi-s de necitit, mă gândesc că sunt un om fericit. mereu împreună? da, mereu împreună!

P.S. dacă nu ai citit romanul „Împreună” (Ensemble c'est tout) al Annei Gavalda, ți-l recomand cu drag.

să fie oare așa grea meseria de poștaș?

azi-dimineață când am văzut mașina galbenă vizitându-l pe Rameau m-am gândit în sinea mea că poate-poate o să mai primesc un plic... dar nu! Georgi, vezi-ți de doamna Woolf! poate ar trebui să nu mai trăiesc atât de mult pentru și prin aceste povești. poate așa ar fi mai bine, numai de-aș putea... adineauri (trecut de 10 pm) mi s-au strecurat două plicuri albe sub ușă. unul pentru România și unul pentru mine. deși a rătăcit destule povești în ultima vreme, cred totuși că l-am judecat prea aspru pe nenea poștașu. dacă n-ar fi copiii dragi care să-i ia locul câteodată, mai că aș încărunți așteptându-l...mulțumesc, puiule de român!

dacă ne îngheța nasul, ne rodeam fularele...

de scârțâitul moale al zăpezii, de mirosul lemnelor proaspăt tăiate, de luat pe de dulap cutiile cu globuri și împodobit bradul adus de tata, de checurile și plăcintele cu măr ale mamei, de întrebările drăgălașe-buclucașe ale lui Bodi, de zâmbetele Tâlvanei, de cafeaua cu ciocolată băută cu ea aproape de miezul nopții, de împachetat daruri mici pentru cei dragi, de ibricul alb în care tata fierbe mentă în fiecare dimineață, de gudurările de bun venit ale lui Rex, de grădină și de căsuța curcubeu, de munte, de crescut dolofane, de mâncat împreună- nu uitându-mă la un perete (fie el plin cu poze), de mers cu sania „sub plăieți”, de strada aia de la capătul pământului, de toate cele...de toate „lucrurile” pe care poate înainte nu le vedeam, sau pe care îndejuns nu le apreciam...

de chiar-chiar!

la mine vine Moș Crăciun în fiecare zi. și tocmai asta-i problema: că nu merit! cred totuși că rostul tuturor gândurilor bune e să-mi arate că nu sunt deloc singură și că ei într-adevăr mă iubesc. ori, având toată această dragoste sinceră și curată, nici că-ți mai trebuie altceva! e adevărat că dacă ceri primești. Doamne Doamne ne aude rugile mereu, dar ne răspunde doar atunci când e momentul potrivit să primim. un test de răbdare și de nădejde...

evoala!

„Se pare că nu pot coexista furtuna exterioară cu cea interioară. Cred că ne-ar face zob cutia toracică dacă ar fi (și nu s-ar povesti).” (din povestea maronie XLVIII)

...

azi a venit Moș Nicolae de la Cluj. cu tot cu renul (ne)hăbăuc! mi-ar fi plăcut să fi putut participa și eu la infuzia de poveste organizată de Zâna cea bună...dar nu-i bai! că sigur o să dea roade, și-o să mai fie ocazii de bibliotecă ludușeană și-n primăvară... zilele care vin oricum mă așteaptă destule povești. mai mult ori mai puțin povești...

aproape sigur, luna viitoare pe vremea asta o să fiu în Atlassib-ul spre Sibiu. exact pe 18! (de ce tocmai 18?) până atunci mai e totuși mult de depănat. poate între timp mă trezesc și eu cu adevărat, că nu ștu ce-am păzit atâta vreme. cred că am dormit în șoșoni, cu ochii deschiși...nu, acum chiar nu mai e de glumit! trebuie să mă opresc din cumpărat cărți și să încep să (le) citesc...ăsta e planul cel mare: să fiu cuminte, cu minte, cu-minte. și legat, și dezlegat, și cu cratimă, și fără.

depănăm. cu bucurie, despre ceai și cești...

mai multe detalii: aici

cine să mai înțeleagă vremea?

 baobabii, 12 decembrie

baobabii, 16 decembrie

cine să mai înțeleagă vremea dijoneză, când azi e ceață venită parcă direct de la Polul Nord și mâine ai impresia că vine primăvara?

oamenii n-au aripi

foto: PhotogrAndra

copiii mici, puii ăia ghemotoc cu piele catifelată, „dresează” definitiv adulții. au ei puterile lor miraculoase prin care mută multe cărămizi în inimile uitânde... așa lucrează Doamne Doamne. mă întrebam ieri văzând picolina care-și plimba mama după bunu-i plac de ce doar ei au puterea să plângă, să-și recunoască plânsul. de ce, după ce ne facem „mari”, nu mai știm să plângem la fel. copiii, atunci când plâng,  plâng din toți rărunchii, de zguduie pereții. e modul lor de a cere mâncare, atenție, mângâiere, sau de a semnala când  îi doare ceva... noi plângem altfel. plângem mai mult înăuntru, iar când plângem pe dinafară, căutăm să ne ascundem. e aparent un plâns tăcut, dar care roade... astă sară aveam nevoie de o îmbrățișare, că putere să plâng n-am avut...

tu, încotro?

...

e un ger cumplit afară. un frig care te face să te simți toată ziua „printre nori”. da, știu, minunat vei zice! dco-dcu!, asta nu-i neapărat de bine dacă îți îngheață repede degetele (cu tot cu mănuși)... timpul trece, fie că ne place ori ba. zilele vin și tot așa de repede se duc, fie că știm să ne bucurăm de ele ori ba. cam așa și cu examenele: câteodată-ți  par dinozauri, apoi ajungi să-ți dorești să mai fi continuat măcar un pic, un pic măcar jocul de-a „hai să-ți arăt cât ești de furnică!”. obosită nu, doar nostalgică... știu că aș fi putut stoarce mai mult din monologul lui Figaro; nu pentru mine, ci în semn de recunoștință pentru omul care ne-a împărtășit din dragostea pentru literatură....literatura. nu-ți trebuie studii de litere ca s-o îndrăgești, dar când ajungi s-o cunoști îndeaproape, povestea capătă parcă alt sens. nu știu de ce la început de facultate îmi era oarecum rușine să spun ce studiez (ca și cum lumea n-ar avea nevoie și de doctori de cotoare). acum e altfel. sunt conștientă că pita ele o să mi-o aducă; asta, bineînțeles, dacă o să muncesc îndeajuns. te rog din suflet: dacă întâlnești vreun copil care nu știe de e bine să apuce pe cărarea asta, să-i spui doar atât: să-și asculte inima! restul o să vină de la sine, treptat...

baobab alb

...

toată lumea-mi trimite mesaje de „acasă ninge ca-n povești!”, așa că azi-dimineață, uitându-mă pe fereastră, mi-am făcut timp (vorba vine, doar tu știi că oricât de „presată” aș fi,  lucrurile mici le văd mereu) să zâmbesc și să-mi dau seama că sunt fericită și că o să primim și noi, „exilații” dijonezi, nu doar chiciură de amorțit pacienții de pe sârmă, ci și fulgi de zăpadă...

pies: nu știu dacă am făcut bine, dar găsești aici scrisoarea mea pentru România...

Sonja

Moi, je suis la ”courageuse”. C'était mercredi, à la fin du cours de notions. Je me plantai devant elle, une enveloppe blanche à la main. Pendant qu'elle attendait le prof pour lui parler, je m'elançai avec un grand sourire. Bien sûr, il y avait le risque de me rendre ridicule, mais aussi la chance de découvrir un beau coeur. Je penchai quand même vers la deuxième variante; je savais qu'elle aime bien la littérature et qu'elle veut devenir prof de français. Je me plantai devant elle avec un grand sourire et lui donnai la lettre. Elle la reçut, sourit à son tour et, quelques jours après, me repondit.  Elle aime la littérature, veut devenir prof et, surprise, a aussi l'habitude d'envoyer des lettres. Nous avons commencé à partager nos cultures et moi, je suis vraiment très contente…Parfois, il faut prendre des risques. Tu peux te rendre ridicule, mais aussi gagner des amis. C'est ton choix! 

recunoștință

ce sară-i..

colinde românești și ultimul ceai pe ziua de azi, de caramel. trei plicuri primite în dar, doar cel turcoaz adus de nenea poștașu (pe cât de prioritar, pe atât de melc- cum de unele ajung după patru zile și altele după mai bine de trei săptămâni, nu pot să-mi explic). alte trei albe lăsate unei noi cutii galbene. mă văd înconjurată de povești, care nu mai sunt nicidecum simple foi de hârtie. sunt oameni care-și scriu gândurile (de mână), oameni care-mi ies în cale și de la care învăț continuu să iubesc viața și să fiu clipă de clipă RECUNOSCĂTOARE pentru tot ceea ce am...

promisiune

”Il faut aller chercher le mots! Il faut faire parler les mots!” 

promit să nu uit asta. promit să țin minte ce am învățat aici, încercând să nu las darul să se piardă, căutând să-l dau mai departe... uite ce-am descoperit la un singur curs: francezii țin la cuvinte, sunt tare riguroși când vine vorba de problematică, plan, coerență, etc. cum și de ce? ai afirmat ceva, dovedește-mi! („doar ai cultură literară!!”) nu ai voie să scrii orice, nici oricum. cuvintele sunt importante! dacă găsești un „și” nu e deloc  aceeași mămăligă cu „sau”. apoi, dacă le alegi, trebuie să-ți dai timp să le diseci. nu e ușor, dar e o meserie  taaare frumoasă. cel puțin, asta mi-a transmis omul care oră de oră ne-a purtat prin lumea literaturii muștruluindu-ne continuu, zorindu-ne să facem ordine și să folosim cu cap tot ce ni se pune dinainte... azi am avut ultimul din cele zece cursuri de metodologie, și mă cuprinde un soi de nostalgie gândindu-mă că experiența asta se apropie cu pași repezi de adunat concluzii. vreau să cred că n-o să treacă totul prin mine fără să lase măcar o dâră de schimbare...je vais chercher les mots! je vais faire parler les mots!

greu de găsit titlu...

...

Atunci când sunt fericită, sunt atât de fericită încât aș vrea, dacă aș putea, să iau în brațe pe toată lumea. Ai ghicit: la fel am pățit și azi! Pur și simplu, nu pot să nu mă minunez câți oameni copii frumoși descopăr și cum mi-i scoate Doamne Doamne în cale. Pic cu pic și strop cu strop se adună în mine multă multă speranță și bucurie. A avut și Sfântul Nicolae un mare rol în toate acestea, știu prea bine....Ți-aș scrie și despre scrisori, dar mereu îți povestesc despre ele. Nu pot totuși să nu-ți mărturisesc că-mi crește inima de bucurie zi de zi, când văd cum se mai țese un fir pânzei și cum peticele devin, cătinel dar ghinicel, pretext de împărtășit sâmburi de bine pentru din ce în ce mai multe suflete...

suflet de Moș Nicolae

Dragă Moș Nicolae,

        Nu știu cum, dar așa frumos ai rânduit să primesc exact în seara asta darul celor dragi, geanta care mi-a adus mirosul și gustul unic al lui acasă...Pe peronul tramvaiului, aproape de grădina ursului polar, o priveam gândindu-mă că închide în ea o lume întreagă; mi-am dat seama că anii au trecut, că am crescut, dar am rămas aceeași, același copil care se bucură de orice lucru mic...Un mare val de dor m-a învăluit atunci când am deschis-o: nuci, mere, cozonac și eugenii dolofane, toate răspândeau mireasmă românească minunată. Nu i-am spus mamei că îmi lipsește plăcinta ei cu mere, dar Moșule, știu că tu ai fost cel care a avut grijă să-i amintească. Am râs eu când m-a întrebat tata dacă vreau mere pătule, dar acum, că au călătorit din pivnița noastră răcoroasă până aici, sunt o adevărată comoară. Nici prea mare fan zacuscă nu am fost, dar m-am călit și-am devenit. Tâlvana mi-a trimis cuvinte de suflet, pe care, după ce le voi citi, sigur mai fericită voi fi!

       Dacă un copil are, în mod normal, un înger păzitor, eu am avut cete întregi în ultima vreme. Îți mulțumesc, Sfinte Nicolae, pentru grijă și bucurie! Pentru că, deși așa departe, nu m-ai uitat...

cu inimă veseloasă,

Dogiana

ție, cititorule...

Cititorule drag,

       Dacă revii pe-aici mai des, ți-ai dat seama că de cele mai multe ori când deschid această cutie e pentru a-mi  împărtăși bucuriile. Bine, uneori și melancoliile, dar încerc ca pe ele să mi le păstrez mai mult... Miroase a gem de portocale, a ceai verde și-a colinde românești în colțișorul meu de nouă metri pătrați. Și-a scrisoare primită în seara asta de la copilul-cu-idei-fluturi. 

           Oare ți-am povestit că de când am venit aici am reușit să dau „virusul” mai departe la încă o mână de copii? Și că atunci când ne întâlnim unul îmi zâmbește bucuros spunându-mi că și-a luat stilou, altul dându-mi un plic, celălalt mărturisindu-mi nerăbdător că a găsit sub ușă petic de acasă? Și-atunci „Georgy” (am învățat să nu mă mai supăr dacă cineva îmi scrie numele cu igrec; poate pentru că omul care mi l-a scris prima oară așa m-a ajutat să înțeleg altfel haina literei) își zice că nimic nu-i degeaba și că într-adevăr oamenii pot deveni un strop mai buni, mai răbdători, mai cum îi place lui Dumnezeu... prin scrisori. Orașul ăsta străin m-a călit de multe și mi-a dăruit și mai multe. Numai dacă inimile s-ar vedea ai putea înțelege...

          Aud iar și iar că suntem un popor de „amorțiți” și într-un fel mă simt vizată. Am răspuns aseară cu multă convingere că NU-i așa!, încă avem oameni care mișcă, oameni care fac ceva pentru România!! De ce să nu putem răzbi? Cine ne oprește? Doar știm cu toții că „ceea ce e cu neputință la oameni, e cu putință la Dumnezeu.”

        Înainte să închei, vreau să te rog ceva. Dacă ai un om drag prin preajmă, îmbrățișează-l! Fără a-i da motive, pur și simplu...Dacă beți un ceai împreună, sau mâncați o amărâtă felie de pâine prăjită, zâmbește-i și spune-i din privire că-l iubești. E important să faci asta, crede-mă pe cuvânt! Orice lucru neîmpărțit e lipsit de miez, orice bucurie nemărturisită rămâne incompletă. Să dai, căci „mai fericit este a da, decât a lua”.

           Cam atât. Să fii cuminte și să-l aștepți pe Moșu! O să vină, fără îndoială...

                                                                                                                    cu mult drag

pies: 

dacă tot scriam de împărțit: „Chiar dacă e soare, sau nor, sau pelin / Există un cer, un copil, un senin... / Avem o speranță, un suflet, un Crez, / Nu-i italian, nici român, nici francez, / E puterea, nădejdea de-a-I cere lui Dumnezeu / Cheia ce deschide suflete, în primul rând pe-al tău...”

taina

În anii când eram pici chiar munceam să-mi curăț ghetuțele...Era ceva minunat să le așezi la fereastră, să mergi la culcare, iar dimineața să le găsești pline cu dulce...Era farmec de poveste: ca și cum bucuria s-ar fi copt în timpul nopții, la lumina stelelor, a fulgilor de nea și-a lunii. Îmi place să cred că fiecare copil încă mai simte măcar un strop de nerăbdătoare fericire în seara de 5 decembrie. Deși...

Undrea cel luminos

și pe mine mă doare inima uneori. dar am învățat să ne ascultăm și să ne acceptăm reciproc. nu zice nimeni că-i ușor, dar trebuie să aștepți. să rabzi chiar dacă la un moment dat poate părea infinit de mult. trebuie să ai nădejde că o să-ți găsești rostul...e loc pentru fiecare, și destulă fericire să ne bucurăm cu toții. ai nădejde, o să fie bine! și lumină în inimă. cel puțin, așa simt dimineața când mă trezesc și privesc cerul...

95

La mulți ani, România!  A avut dreptate copilul drag. Dacă aș fi fost acasă, sigur nu aș fi simțit că azi e Ziua României. Așa, Erasmusul ne-a adus împreună din toate colțurile țării. Și-s copii frumoși românii...Nu că nu aș fi știut, dar când îi observi mai îndeaproape, îți dai seama că o bucurie comună le sclipește în ochi. Noi suntem români, mândri de străbuni! La mulți ani, puiule de român!