petice poduri-de-suflete

...

Era 13 februarie. Țin bine minte pentru că primisem un răspuns afirmativ de la România Pozitivă și mă duceam la Cluj, în vizită la Zâna cea bună. Fericită, mi-am luat locul de la geam în primire; inima-mi zâmbea de bucurie, iar răsăritul soarelui de după dealuri îmi bucura sufletul. 

Doamnei de alături nu i-am acordat atenție. Am tăcut amândouă vreo oră și ceva, dar apoi a rupt tăcerea. Abia atunci am îndrăznit să o privesc. Ceva înlăuntrul meu sclipise. Apoi, când a început să-mi împărtășească firimituri de viață, am știut că Doamne Doamne nu mi-a scos-o în cale întâmplător. La Cluj, am căutat repede carnețelul și am notat pe fugă adresa și numărul de telefon. 

Mereu s-a bucurat pentru fiecare gând mic, mărturisindu-mi cum în adolescență trimitea și dumneaei scrisori. Înainte să plec la Dijon a aranjat în așa fel încât să ne viziteze într-o duminică, ca să-mi dau seama cât ține la mine... Astăzi am găsit un plic sub ușă. I-am zâmbit, l-am luat în mână și două secunde m-am gândit de la cine-o fi pentru că nu cunoșteam scrisul. Apoi minunea poveștii m-a învăluit...

„În țara mea, a noastră, azi e frumos, călduț. Soarele mușcă timid din aura toamnei, copacii au veșminte noi ca și culoare și eu nu mă pot împiedica să mă întreb iar: ce anotimp îmi place cel mai mult? Nici azi și cred că niciodată nu o să pot răspunde la întrebare, fiecare are atâta frumos, atâta splendoare!”

Știi, doamna Popescu e o eroină care-și duce crucea cu un optimism debordant. E veselă și senină, o mamă cu adevărat luptătoare. Țara noastră e plină de astfel de oameni ale căror povești merită descoperite și valorificate, de aceea o să mă întorc! 

Da, scrisul de mână vorbește despre oameni. Îi face să fie mai atenți, îi obligă să-și asculte inimile și apoi să ia stiloul și să-și deseneze sentimentele în dealuri de litere. Nu pot să nu mă minunez de fiecare dată cum niște simple petice pot lega punți durabile, poduri-de-suflete...

profa „Țâșpe”

...

Nu am voie să-ți spun cum o cheamă (ne-a avertizat de la bun început că dacă o să fim vreodată întrebați cu cine am studiat materia X, să nu-i pomenim numele), dar o să încerc să o descriu în câteva cuvinte. 

E dascălul pe care l-am îndrăgit din prima clipă, chiar dacă n-am digerat eu prea bine teoriile predate. Am admirat-o pentru că a știut să fie riguroasă, dar și mereu aproape de sufletele noastre. Cel puțin, eu așa am simțit-o. Ne-a vorbit ca unor copii maturi și ne-a ținut „predici” la fiecare început și sfârșit de an (Elefanții sigur își amintesc povestea cu sacul). Țin minte că după o lucrare catastrofală (asta se întâmpla cam rar în clasa nostră), a venit tare dezamăgită și o oră întreagă ne-a explicat cum dacă vom continua așa o să ajungem la un moment dat în viață să trebuiască să tăcem. Din neputința de a ne exprima punctul de vedere, din necunoștință de cauză. Uneori îmi amintesc de cuvintele acelea, și-i dau dreptate...

„Tineretu'” și-a luat zborul din Lazăr, și „țâșpe” lucruri i s-au întâmplat de atunci, chiar dacă nu a trecut chiar un veac de vreme...Sunt curioasă doar cum o să fie întâlnirea de peste opt ani și cum vom regăsi peticele-scrisori pe care le-am așternut sub formă de pseudoultim test.

N-am înțeles niciodată cum a putut să ne învețe numele fără să citească ordinea din catalog...Rămâne dovada vie că esențele tari se țin în sticluțe mici și un exemplu de verticalitate cum rar întâlnești. 

La plecare, ne-am despărțit cu o întrebare: „Care e întotdeauna partea plină a paharului?” 

Mulțumesc!

Todo

...

Au început să zboare anii, dar parcă-l văd și acum intrând cu o inimaginabilă energie în sala 79 a subsolului clădirii portocalii de lângă Piața Mare. Bineînțeles, ai ghicit: e proful care predă „știința vieții”! Când Todo scandează numele tău, îi musai să sari în două și să-i răspunzi la întrebări...Cum îmi mai bătea inima când își alegea victima fredonând melodia Panterei Roz. Bine, cred că și ceilalți Elefanți (majoritatea lor, dacă nu toți) simțeau cam același lucru...N-am excelat eu la bio, dar au fost lucruri care mi-au plăcut. Și ce a rămas după ce a trecut totul sunt amintirile frumoase care ne-au legat. Au fost sfaturi de viață, glume, bucurii de liceu... Fiecare a pornit acum pe drumul lui, dar sunt sigură că toți își amintesc de lecția în pijamale de 1 aprilie din clasa a X-a, sau de râsetele profului când citea revista Bravo în timp ce noi ne storceam creierii să rezolvăm teza, sau de primirea la colindat cu „milioane de fulgi de zăpadă”, sau de „rândul de aplauze”, sau de...tot ce-a fost.

 „Bravo, tu ființă! Să rămâi așa toată viața ta!...Am zis!”, asta era răsplata celor care au iubit materia asta mult, au mâncat-o pe pâine, iar apoi au continuat s-o studieze. Trebuie că peste ani se vor întoarce oameni mari...

Mulțumesc!

balada ceaiului buffonez

...

din zori și până-n seară, fac ce fac și tot la ceai ajung. indiferent de oră și de temperatura de afară, ceaiul e nelipsit. zilele trecute m-am ales cu niște priviri ciudate când am zis că apa pe care o tot fierb în oala verde e pentru ceai...dar no, fiecare cu piticii lui!

abram-brumărel-burica

Beaune

„Ce que j'ai essayé de rendre, c'est le sens du mouvement.” (François Pompon)

Străzile se împânzesc cu crizanteme, iar nouă ne-au dat vacanță. Neplănuit, azi-dimineață am fost a treia oară la Musée des Beaux Arts (și tot n-am reușit să-l văd tot!). De fapt, m-am dus expres să-l caut pe Pompon, și al lui urs alb. Au mai fost și niște multe tablouri care mi-au atras privirile, deși unele prea abstracte pentru a le putea eu înțelege. Știu pe cineva care sigur s-ar fi bucurat să dea o „tură” și să mă întrebe ce-mi transmit cadrele sau dacă am auzit de pictor X. Spre deosebire de orașul lui, aici intrarea la muzeu e gratuită...

Apoi am plecat timp de câteva ore din orașul muștarului, prima dată în utimele două luni. Și-am descoperit de unde numele de Coasta de Aur al regiunii. E minunat auriu-cărămiziul podgoriilor, chiar și văzut din autobuz. Beaunul, recunoscut pentru vinuri, e cochet, boem, franțuzesc, mai că te-ai ascunde într-o patiserie și n-ai mai pleca... Dar l-am văzut pe ploaie măruntă și cu umbrela ciuntită de vânt. Adevărul e că uneori sunt cam făr-de-cap, ca-n poezia doamnei Blandiana...Nu știu cum să scap de încăpățânarea asta care mi-e atât de pernicioasă și care, vrând-nevrând, îmi consumă energia... „Ești groaznică!”, așa obișnuia să mi se spună.

Ca să nu uit: printre altele, am descoperit și că italiencele vorbesc non-stop, ca un radio. Iar italienii, dragii de ei, pentru că le iubesc, le ascultă, confirmând doar din când în când cu o replică monosilabică. Ori poate cei de azi erau o excepție. E plină lumea de reguli, dar abundă în excepții...

La întoarcere, tot printre picuri, mi-am dat seama că Dijonul m-a primit prea bine și că-mi devine din ce în ce mai drag. Prin sentimentul de siguranță care m-a învăluit, mi-am dat seama că e în felul lui, un fel de acasă...Provizoriu, cel puțin. 

arc-în-cer

„Inima mea are doar intrări, ieșiri nu are. Cineva care a intrat în inima mea nu mai poate ieși.”                                                                                                                        (Părintele Teofil Părăian)

...imediat ce am primit aceste cuvinte, nu mi-am putut reține zâmbetul. cum m-au nimerit! trebuie că în jurul inimii gravitează toate și că, oricât de mult am încerca uneori să o facem să tacă, ea nu va  amuți niciodată în totalitate. să asculți un doctor, chiar așa ți-ar spune: că nici nu-i sănătos s-o uiți! pentru sănătatea dumneavoastră (după arhicunoscutul slogan), evitați totuși excesul de palpitații cardiace date de cuvântul monosilabic numit în popor și „dor”, altfel s-ar putea să înceapă să foarte doară! asta a fost dintotdeauna problema mea: că odată ce am început să țin la cineva, greu mi-a fost să-l uit după aceea. nătânga e o cutie cu amintiri care pleacă și revin. pleacă și revin, ca niște călători care, oricât de mult s-ar plimba în lumea întreagă, tot acasă se întorc. mereu vorbesc cu ea, și-am încercat toate tratamentele posibile, dar până la urmă, după frământări seculare care au durat luni de zile,  ne-am hotărât să ne acceptăm reciproc. eu pe ea și ea pe mine. că e mai bine s-o iubești decât s-o prigonești...

ochiul boului de Brumărel

„Te-aş ruga, draga mea fetiţă, să faci cumva şi să găseşti o pereche de gene ca cele din povestea pe care ţi-am spus-o în seara asta şi care nu este decît o vagă amintire a unei poveşti japoneze pe care mi-o citeau părinţii mei cînd eram de vîrsta ta. În povestea asta era un băiat sărac, sărac, sărac, care căpătase o pereche de gene fermecate. Ştii ce făceau genele astea? Cînd le avea la ochi, ele îl ajutau să-i vadă pe oameni aşa cum erau ei de-adevăratelea. Pac! îşi punea el genele… şi pac! oamenii din jurul lui se trasformau în lupi, vulpi şi broaşte. Asta pînă într-o zi, cînd s-a întîlnit cu o fată, el pac! cu genele, dar fata nu se transforma în nimic. Cu gene sau fără gene, ea rămînea tot o fată. Ca să-ţi spun un secret, eu am nişte gene dintr-astea, stau cu ele la ochi şi acum văd o fetiţă şi un buldog. Nu pot să ţi le dau ţie, pentru că fiecare dintre noi trebuie să-şi facă rost de genele lui, dar sigur vei găsi tu unele pe măsura ta. Să le foloseşti cît mai des.”

(din minunata scrisoare a doamnei Despina, despre care am aflat de la  Zâna cea Bună)

tu amintiri, eu povești.

Dragă Căsuță,

Oare te-ai întrebat unde a dispărut copilul desculț care fugea de atâtea ori în zi și se ascundea între scândurile-ți albastre? Oare nu ți-e dor de poveștile hazlii ale cotoarelor sau de peticele mâzgălite cu cerneală pe care le găzduiai? Dar foșnitoarelor frunzelor cine mai vine să le adune ruginiul? Ori seara cine stă să asculte serenadele greierilor și să descifreze formele ghidușe ale norilor întins ca un Gulliver la picioarele mărului pătul? Oare copilul înțelept ca un bătrân mai vine din când în când, măcar de dorul turelor văratice cu miros de fân proaspăt cosit, să urce tiptil scara și să te întrebe dacă te doare vreo pată de culoare prea scorojită de-o rază îndrăzneață a lui Cuptor? Sau te privește doar de pe cărare, de frică să nu iasă vreun „balaur” dintre scândurile unde vopseaua doar a stropit lemnul, iar furnicile cară de zor provizii pentru iarnă? 

Căsuță dragă, mi-aș lua șoșonii de lână și-aș veni să mă uit la lună...dacă n-aș fi așa departe! Dar mă întorc, promit! Cu și mai multe povești frumoase, să facem șezătoare pomilor...

cu drag,

copilul cu suflet  de flori de câmp

retrospectiv

...

Acum doi ani pe vremea asta se zbăteau multe zbuciumuri (mai mult sau mai puțin justificate) în mine. Foarte diferite de ceea ce simt acum. Despre Nunuc nu mai știu nimic, a rămas undeva în urmă. A fost greu, dar sunt fericită că am reușit să mă despart de el... Acum doi ani pe vremea asta nu-mi găseam nicidecum rostul și se înfiripa în mine din ce în ce mai crescândă foamea de oameni frumoși. Îi căutam cu îndrăzneală, dar și cu  oarecare teamă. Nu știu de la cine sau cum mă pricopsisem cu gândul că au plecat toți din locul unde îmi era dat să fiu...La puțină vreme însă, am primit ceea ce-mi dorisem: o mare de oameni! Mulți oameni, din ce în ce mai mulți și cu povești care mai de care mai ciocănitoare-de-suflet. Mulți au venit, dar la fel de repede au plecat. Mi-au dăruit firimitura lor, apoi și-au continuat liniștiți drumul. A durat o veșnicie până să înțeleg că nu pot  și nici nu e benefic să „fug” după cei care nu vor (sau nu au cum) să rămână în viața mea. Apoi am învățat să-mi deschid ochii inimii, să văd la fiecare pas „suflete frumoase” (vorba cuiva drag)... M-am schimbat aproape 180 grade, și acest lucru în primul rând datorită lor. Acum sunt mai atentă. Zi de zi îmi dau seama cum prin ei,  Cineva are mereu grijă să-mi arate cât de nemărginit mă iubește...

Qu' est-ce que le théâtre?

...

Je ne me suis jamais posée la question jusqu'à ce soir. J'y suis toujours allée simplement pour le plaisir d'y être. Parce que tout ce qui est art touche l'âme et lui apporte du bonheur. Au moins, c'est ce que je crois... Mais qu'est-ce que derrière le théâtre, la musique, la littérature, la peinture, le ballet, derrière l'Art? Et pourquoi  constamment cette envie d'y goûter? L'actrice avait la réponse: c'est parce qu'on cherche toujours à partager ce qui est dedans nos coeurs…Et quand on donne avec joie, ça se sent bien…

de la „paznici”

dacă e seară și ești departe și primești un așa mesaj de suflet:

Bine ai venit Acasă!

Oare nu ţi-am spus eu să ai grijă?... Oare ţi-am spus-o ca o babă moralistă, sau ca o prietenă care a fost şi ea, acolo?... Hai... Păzeşte Lumina! Nici nu ştii cum e să o pierzi, nici nu ştii cum e să apeşi pe clanţă, şi să nu se mai deschidă!

Merită să lupţi pentru un singur lucru în viaţă! Restul sunt "accesorii"! Hai... îndrăzneşte! Eşti Acasă...



... nu-ți mai rămâne decât să-ți pui o singură întrebare: cum să nu fii fericit că ești pui de român, când știi că ai o asemenea Familie care te așteaptă Acasă?

foșnet ruginiu, ce-aduci?

...

tinerii ăstia necunoscuți pe care-i întâlnesc zi de zi...mă cuprinde așa un drag de ei, să-i văd citind peste tot. azi cel mai larg zâmbet pe buze mi l-au adus fetele cocoțate pe „Stonehenge” (avem în campus sculpturi dintre cele mai abstracte, iar Literele sunt privilegiate cu bolovani); n-au nicio treabă: se plantează oriunde și încep să povestească, să scrie sau să citească... uneori îmi zic că atunci când plec o să vreau o să-i iau cu mine la Sibiu, să umplu biblioteca unde la etajul trei rar găsești cititori.

 azi, în foșnetul din ce în ce mai scârțâitor al ruginiului, m-am gândit la cuvintele din scrisoare. trebuie că nu mi-au fost trimise doar așa, de flori de mai...m-am bucurat de adierea vântului (acum mă poate ciufuli în voie) și mi-am găsit un colț de iarbă. cred că eram fericită. de fapt, chiar așa era. dacă ți-aș spune că mă gândesc la Virginia Woolf, poate vei zice că sunt nebună. habar nu am de ce tocmai ea. nu o cunosc. nu am citit-o. am auzit frânturi de povești și, într-un fel, mi-e frică. dar ceva de nu știu unde, de dincolo de literatură, îmi spune că am ceva de învățat de acolo. 

trei pagini am citit. doar atât. de-ajuns încât să-mi dau seama că trebuie să las deoparte orice prejudecată și să mă pun pe treabă. 

așa începe povestea:

”The only advice, indeed, that one person can give another about reading is take no advice, follow your own instincts, to use your own reason, to come to your own conclusions.[...] After all, what laws can be laid down about books? The battle of Waterloo was certainly fought on a certain day; but is Hamlet a better play than Lear? Nobody can say. Each must decide that question for himself. To admit authorities, however heavily furred and gowned, into our libraries and let them tell us how to read, what to read, what value to place upon what we read, is to destroy the spirit of freedom which is the breath of those sanctuaries. Everywhere else we may be bound by laws and conventions - there we have none.” (How Should One read a Book,Virginia Woolf)

tu ce simți când privești cerul?

...

dacă-i spui cuiva că-l iubești, n-o să te întrebe de ce, nu-i așa? iar tu n-o să-i zici: „stai un pic, să-mi caut motivul în buzunar. trebuie că l-am pus pe-aici pe undeva!”... iubirea  nu se rezumă doar la oameni, ea se referă la viață în general. dacă o simți și dacă îți umple inima pentru fiecare mică minune a unei zile „banale”, atunci ești un om împlinit. eu iubesc diminețile care încep pândind ivirea ruginiului într-un colțișor îndepărtat de cer...

poveștile așteptând sub ușă

sfat cules din sincerele „extra large” (XL)  gânduri aduse azi de doza dublă de „Mierea ursului” de la Zâna cea bună:

„Să te bucuri din plin, de tot. De fiecare clipă. Știi, cred că experiența asta o să te ajute să apreciezi și mai mult toate lucrurile mărunte din jur, chiar și după ce te întorci (nu zic că până acum n-ai făcut asta, ci că acolo, mă gândesc că ești mult mai atentă la tot, ca să nu-ți scape nimic, sau cât mai puține; și o să-ți formezi așa un obicei, de o să vezi apoi doar mici bucurii la tot pasul).”

PhotogrAndra

am furat fotografiile de la PhotogrAndra

...și dacă acest suflet minunat de copil are grijă atât de mult de inima mea zi de zi, m-am gândit să te bucuri și tu de cadrele pe care le prinde obiectivul ei. pentru că e sănătos să împărțim lucrurile frumoase și bune.

gând duminical

„Oamenii buni care ne sunt trimiși în viață sunt un fel aparte al lui Dumnezeu de a ne spune că ne iubește.” (Irina Binder)

gust tomnatic de scrisoare

...zice-o voce de scrisoare că-ntr-un cântec românesc răzbate adevărat îndemn la  bucurie pentru toți cei ce trăiesc.

Pave

...

La începutul clasei a IX-a mă speria. Era ca un tunet când intra în sala 79 de la subsol. Râdea de noi de numa-numa când vedea cum ne agităm pentru un simplu test. Mie mi-a spus verde în față că sunt „dusă cu preșu” când i-am povestit despre călătoria zilnică în autobuzul magic. Apoi, în clasa a XI-a, odată cu readingurile ori writingurile pe care le făceam varză, mă întreba din când în când: „Tu, acuma de ce ești proastă?”. Exceptând faptul că îmi venea să intru în pământ de rușine, cele două ore pe care le petreceam săptămânal  în camera cu orhidee îmi umpleau inima de bucurie... În clasa a XII-a îmi zâmbea pe coridor și schimbam uneori câteva cuvinte cu ea. Când i-am zis de Litere, s-a strâmbat urât la mine,  apoi a bolborosit nemulțumită... Și totuși, în caietul cu gânduri bune pe care l-am primit de ziua mea mi-a scris simplu că mă iubește... E unul dintre dascălii pe care îi îndrăgești fără să vrei, care ți se prind scai de inimă chiar dacă aparent sunt dinozauri răspândind flăcări și fum în jurul lor... Mulțumesc!

puncte

Poate te regăsești printre rânduri. Le-am primit, am șters virgulele și le-am cusut cu puncte. De la copilul care acum învață să scrie și de la exercițiul cu telegrama mi s-a năzărit. Până la urmă, pauzele date de punctuație chiar sunt importante uneori. După ce citești, o să-mi dai dreptate…

ți-am zis toată lumea mă întreabă de tine. punct. daca ai fi acasă să vezi toate câte-s în grădină am facut și must  și-am strâns multe nuci chiar și 5 gutui acum a venit frigul din nou Ionut a început să scrie litere si cifre se descurcă bine. punct. mi-e dor de tine îmi place la școală am un stilou nou și scriu frumos cu el am facut must cu tata în fiecare zi curtea este plină de frunze colorate dac-ai vedea cum arată padurea de colorată seara ne ducem și stăm în camera ta și citim și facem lego.punct. am văzut-o azi s-a dus la bibliotecă după școală chiar dacă știa că trebuie să ajungă acasă  citea într-o carte albastră cu poezii și nu știu ce anume a cuprins-o  dar i s-au umezit ochii și a plecat cred că îi era dor de cineva.punct. pur și simplu mergeam pe stradă cu căștile în urechi prin parc și mă uitam cum cad frunzele din pomi îmi venea să mă pun sub pomi și să aștept să cadă frunzele deasupra mea eram în stare să plutesc printre frunze cum e posibil să trăiesc asemenea sentimente? punct. azi am rugat-o pe o tanti într-un supermarket să meargă la depozit să-mi dea niște cutii și la ieșire am plecat fără ele. punct. să te bucuri de fiecare clipă și să nu uiți să-I mulțumești lui Dumnezeu pentru acest dar. punct. tu ce-ai mai făcut cu licența ai inceput documentarea ai inceput să scrii? punct. primești niște zâmbete și gânduri bune dis-de-dimineață?punct. te las cu multe gânduri bune și nădejde la Dumnezeu Sfântul să ai grijă de tine acolo și să-ți porți cu mândrie tricolorul. punct.bluza albastră a tot crescut deocamdată e un fel de vestă îi lipsesc mânecile și apoi urmează Fular al III-lea. punct. încearcă să observi cât mai multe lucruri pozitive iar apoi să le aplici când te vei întoarce acasă.punct. am luat doar mere mănânc și pentru tine compot de mure și de caise și ciocolată mâncare de suflet i-aș spune mai degrabă. punct. eu sunt bine și da am fost la Oscar ce frumos a fost și acolo de fel nu sunt lacrimogenă dar m-a impresionat mult povestea și la teatru cred că o să mai merg joi că începe festivalul de teatru unde sunt implicate facultățile. punct. parcă te și văd prin ploaie cu punga de mere într-o mână umbrela în altă mână și săcăteul plin cu pâine prăjită pe umăr. punct. e o agitație continuă la mine la facultate toată lumea aleargă și se stresează să prindă licență zici că în fiecare zi au loc jocuri olimpice care pe care să se împingă să ajungă cât mai în față eu sunt bine  liniștită. punct. în rest aici tinerii protestează împotriva proiectului de la Roșia Montana iar politicienii săracii se fac că nu aud când merg la protest îmi dau seama de importanța pe care o avem noi tinerii față de societate față de viitorul României. punct. e minunat când oamenii își împart bucurii dar din păcate am impresia că prea puțini mai fac acest lucru în ziua de astăzi simt de multe ori că oamenii uită să se bucure de cele mai mici lucruri. punct. un lucru trebuie să aibă omul un suflet ori vesel din naștere ori vesel grație muncii artei iubirii și cunoașterii Friedrich Nietzsche. punct.

talmeș-balmeș

...

încă un ceai. de mușețel acum, să curețe orice umbră de falsă osteneală. nu știi să numeri clipele în care mergi pe stradă și ai nevoie de o îmbrățișare, în care ți-ai dori să te intersectezi cu o față cunoscută care să te strige și să te ia în brațe. să nu-ți mai dea drumul! nici să mulțumești pentru toate darurile care-ți aduc nemăsurată bucurie nu știi. e prea hapsân paradoxul ăsta care nu-ți dă pace. dar înveți multe zi de zi, mai ales despre oameni...

Dijon, aujourd'hui

 il pleut, il fait froid, mais le bonheur est toujours là...

dulap.carte.ploaie.dulceață.dor.

„În toamna desfrunzită m-am întâlnit, copil.”

                                                                                                (Ion Pillat) 

Musée des Beaux Arts, Dijon

...

tu când citești o carte cum o citești? ca simplu cititor, ca personaj, sau și cu șoșoni de autor? plouă afară, e toamnă. sunt picurii diagonali ai unui Brumărel care a înlocuit nucile cu pain au chocolat. bei ceaiuri după ceaiuri și coci amintiri după amintiri. le faci loc la toate, ca într-un dulap cu multe sertare și sertărașe, cu zeci și zeci de umerașe, unde îți rânduiești ani după ani cămășile, rochiile, cearșafurile și unde toate se imprimă cu „naftalina” proprie. hainele au mirosul purtătorilor, ca și cum prin ele-ar răzbi inima. trișorii țin săpunuri cu mireasmă caldă printre pulovere, să le învioreze tăcerea de după închiderea balamalelor...mama, mi-e dor de dulceața de acasă. apoi te întrebi prin ce minune descoperi că viața gust. cum de capătă totul sens, acolo unde înainte nu vedeai decât dezordine. cum găsești suflete-pereche în oceanul de uși închise care îi determină pe oameni să-și construiască cochilii. cum de îți afli rostul de furnică și cum purtarea unei firimituri devine scopul tău și izvorul nesecat de bucurie al fiecărei zile. „ne răspunde Altcineva”, vorba lui Noica. acum strâng borcane, dar o să învăț să fac și dulceață. iartă-mă, n-ai înțeles nimic.

șlefuitorul de cuvinte

...

Omul despre care citești acum e un profesor nou. Nou pentru mine, că experiență în învățământ să tot aibă câțiva  (nu prea mulți, în orice caz) anișori în spate. 

O să fiu la obiect. Știi de ce îmi place de el? Pentru că își valorifică fiecare secundă pe care o are în fața studenților. După doar primele cinci minute de curs ne anunță că trebuie să ne grăbim, recunoscând el însuși  că mereu are impresia că e în întârziere (chiar dacă abia a început). Apoi, cum să nu-ți placă de cineva care te face să iubești și mai mult literatura și te învață cum să storci esența cuvintelor? „Il faut faire parler les mots!”, iată deviza pe care ne-o repetă iar și iar și care-mi răsună în minte din ce în ce mai mult. Dacă ar fi o linie zero de plecare, eu mă situez sub ea: atât de puține știu despre șlefuirea despre care ne vorbește vineri de vineri...Dar o să-mi dau silința, doar de asta am venit!

domnișoara C.

...

Dacă îmi amintesc bine, eram în clasa a IV-a când a venit la noi la școală. Era tânără, proaspăt ieșită de pe băncile facultății și foarte plină de viață. Răspândea, cu aerul vintage al stilului vestimentar, un „ceva” special care mă făcea s-o admir din toți porii mei de copil căutător. Apoi, când am început s-o cunosc mai bine, din ce în ce am îndrăgit-o. 

Ea a fost cea care mi-a insuflat dragostea de limba franceză și apoi, dintr-a V-a, și de engleză. Îmi amintesc și acum manualele acelea groase pe care le alegea și temele interminabile pe care le primeam. Nici că suna clopoțelul, că începeam de zor să le numărăm. „Devoir, 24 exerciții?!” Da, uneori numărul pe aici se învârtea... Stăteam câteva ore până le terminam ( melc!), dar îmi erau dragi, și nu mergeam neam cu ele nefăcute. 

Nu o să uit niciodată prima mea notă la franceză din clasa a V-a: minunatul 6,25! Cum-necum, am reușit „recordul”, și am plâns zile întregi pentru el pentru că, bineînțeles, a fost trecut în catalog. Eram la început, iar sinapsele nu se formaseră întocmai (nu prea înțelegeam eu ce-i cu perfectul compus în română, dar să fiu în stare să-l dibuiesc în franceză...). Cred că, cu siguranță, o notă mai mare nu m-ar fi ambiționat în niciun fel, dar așa...Așa m-am încăpățânat să-mi demonstrez că pot! Abia în  liceu (patru ani în care am lăsat toată munca asta de dinainte să fie acoperită de un strat gros de praf) am ajuns să apreciez cu adevărat acele multe pagini cu corecturi peste corecturi scrijelite în generală.

 Când eram prin clasa a VII-a, a început să deseneze și să picteze; plănuia ceva măreț. De o întrebam ce face, răspundea modest că nu e nimic special...Din fericire, nu a plecat înainte să termin generala. Mi-a marcat anii copilăriei și mi-a servit drept exemplu de urmat, deși nu i-am mărturisit niciodată acest lucru. Am vrut de multe ori să-i scriu, dar nu știu ce anume m-a reținut...M-aș duce într-o zi la școala aia clujeană să le spun copiilor ce norocoși ar trebui să se simtă că o au. Desenul poate că a fost trecător (oare?), dar a rămas Dăscăliță...Și dacă există pe lume oameni cu vocație de dascăl, ea e cu adevărat unul dintre ei! Și unul dintre Eroii mei! Mulțumesc!

eu protest

Protestez, voiam să zic. 

Pentru importantul motiv că, dacă în toți anii de școală care au trecut nu ar fi existat ei, Eroii care să mă sculpteze,  azi aș fi fost un copil rătăcitor și prins într-o cochilie. Protestez și  îi critic aspru pe cei care nu se pot ridica la înălțimea lor! Nu pot să nu mă gândesc zi de zi ce mare responsabilitate să vii în fața unui amfiteatru plin-ochi de tineri energici și să le captezi atenția, să le stârnești curiozitatea. Să fii acolo trup și suflet, indiferent cum te simți. Să zâmbești, să te lași deoparte, să te dăruiești în întregime lor. Pare utopic, dar se poate; mi se demonstrează continuu asta! Îi iubesc pe toți cei care, mai presus de a fi o Enciclopedie și un Dicționar, sunt înainte de toate Dascăli. Dascăli, adică dau mai departe. Îi admir pe cei care au darul de a împărtăși (cu răbdare, simplu și deslușit) din cunoștiințele lor, deschizând astfel cărări nebătătorite visătorilor...Poate de aceea am ajuns să-mi doresc să rămân repetentă... Valiza mea cu Eroi e o poveste albă (abia acum mi-am dat seama cât de puțin am scris despre ei), tocmai de aceea voi purcede la depănat. Luna asta, ce a mai rămas din ea, va fi dedicată lor.

 Acestea nu sunt doar vorbe goale, copiii chiar au nevoie de Eroi în viața lor! 

niciodată nu-i prea târziu sau despre cum cerșetorii sunt cei mai iubiți oameni din lume

la BU Droit-Lettres, ce soir

Îl cunoști pe cel mai mare cerșetor din lumea asta: e copilul nătâng care a plecat departe de casă! Azi la amiază a mâncat un sfert de borcan de miere, dezamăgit pentru două-trei lucruri mărunte și pentru că a găsit pe masă plicul cu litere tastate, care începea așa frumos cu „Mademoiselle,”. ”Drăguț din partea lor, că au grijă de cum îmi chibzuiesc bănuții”, se gândi într-o doară... Și-a îmbrăcat neputințele și a plecat cerșind în tăcere. Cerșind Cerului bine. După cele două ore în trei limbi a pășit spre minunata-clădire-verde-unde-oamenii-trăiesc-câte-vieți-vor-ei. S-a așezat confortabil, i s-a întins o carte despre Alice și a zâmbit. Apoi n-ar mai fi dat să plece, deși era târziu și fiecare își strângea lucrușoarele...Trimițându-l la Buffon, copilul cel drag i-a dăruit plic alb, „ca să zâmbească din nou”. Ți-aș spune ce a simțit dacă aș putea, dar din păcate cuvintele nu pătrund niciodată până în inima sufletului... Chiar dacă nu ar fi fost nimic în plic, tot n-ar fi contat. Era semnul de Sus pe care l-a cerșit toată ziua. Și se încheia cu un citat care suna cam așa: „Să birui, fato, să birui!” 

45

...

Ai fost mereu lângă mine: m-ai învățat să iubesc viața, oamenii (pe toți, pe fiecare în felul lui) și lucrurile curate. Nu doar că mi-ai vorbit despre Doamne Doamne, dar mi-ai și arătat ce înseamnă să trăiești demn. Nu mi-a fost niciodată rușine cu tine. Te-am admirat dintotdeauna. Te-am iubit și respectat mereu (și acum e la fel, și așa va rămâne). Tu ai fost Moș Crăciunul din copilărie, primul om pe care l-am văzut în acel alb salon de spital, cel de la care am moștenit dragostea de povești și cotoare, piticul de a avea totul aranjat, „nebunia” de a născoci idei năstrușnice, ambiția de a urca munți... M-ai încurajat mereu și ai avut încredere oarbă în mine, mai mult decât eu însămi aș fi îndrăznit. Mi-ai dăruit ce era al tău și te-ai lăsat deoparte, doar ca să-mi fie bine. Nu știu ce alt copil a primit atâtea sfaturi bune, care să-l călăuzească în fiecare moment al vieții...

...și nu știu cum să-ți mulțumesc. Dar te iubesc. Și nu am ce altceva să-ți trimit de departe decât dragostea  mea simplă de copil pe care l-ai crescut 21 ani. Dacă toți oamenii s-ar „urâți” și ar „îmbătrâni” la fel ca tine...nici nu știu cum ar arăta lumea asta. 

Tot ce-mi doresc acum e să apuci cu adevărat să albești și să-ți aducem pe cap mulți pici cărora să le povestești câte-n lună și-n stele...Tu o să fii pentru ei bunicul la care am visat dintotdeauna. Doamne, ce frumos va fi! 

inimă, ești acasă?

răsăritul de joi

un circuit bine asamblat în care totul se întâmplă pur și simplu, de la sine. nu simți că respiri și că ai o pereche de plămâni în cutia toracică decât atunci când ești răcit. nu știi că înlăuntrul tău există viață decât atunci când te doare ceva. pe de altă parte, nu îți simți inima în piept decât atunci când un sentiment puternic ciocăne la ușa sufletului. „noc-noc! te-ai îndrăgostit!”, sau „noc-noc! ai găsit ceva care te-a făcut cu adevărat fericit!”, ori „noc-noc! viața îți zâmbește, ești iubit!”... când e tristă, inima tace. zvâcnește agitată, dar se consumă înlăuntrul ei. e o veritabilă pasăre Phoenix pompa asta laborator!

mulțumesc, suflet-pereche!

...

Sunt oameni pe care îi credeam aproape și care mi-au închis ușa, dându-mi de înțeles că gata, nu mai am loc în viața lor. Le-am respectat decizia. Alții deschid cutia asta din când în când și mă citesc printre rânduri, preferând să nu mai dea alte semne de viață. Răspund și eu cu tăcere tăcerii lor ( de multe ori însă asta  se întâmplă doar până când izbucnește dorul).

Apoi, mai sunt oamenii care au făcut și fac pentru mine ceea ce eu nu am putut face niciodată pentru ei. Aceștia sunt cei care mă iubesc cu adevărat, în ciuda tuturor neputințelor și defectelor mele, cei care îmi dăruiesc necondiționat din frumusețea sufletului lor și nu mă lasă să-l pierd pe al meu. Pentru toți acești oameni din viața mea Îi sunt recunoscătoare zi de zi lui Doamne Doamne...

foșnet

Dragă Doamne Doamne,

L-am simțit trezindu-se, foșnind ca o frunză ruginie pe care o adie vântul pe poteci. După ce mi-am simțit sufletul prinzând aripi, m-am liniștit. Dragă Doamne, Te rog ajută-mă să rămân om...

cu seninătate

dincolo. dincolo de toate...

în cui

 ...un lucru pe care l-am învățat aici e că idei frumoase se pot naște din orice, chiar și din cel mai insignifiant obiect. năstrușnice uneori, dar care prind! și când zâmbești, înseamnă că viața e frumoasă, nu-i așa?

coup de foudre

...

îți strângi foile, te aduni, te împiedici un pic de scaun, și, în cele din urmă, dai să pleci. apoi rămâi năuc de ceea ce vezi: după numai o oră, mesele toate sunt pline, pline de jur-împrejur. și te izbește un singur gând: „oamenii ăștia chiar învață!”. îți pleci capul și purtarea în fața tuturor acestor tineri. și-ți zici că de aici înainte te faci copil cuminte. de ce e plină lumea asta de doctori care ies în calea literelor?

no, țâc!

...

ce a fost în capul meu să nu mănânc (deloc!) mere de o lună de zile, nu știu. tărâță, și nici atât! după ce am dat o fugă la Mușchetari, am frânt un măr roșu... de atâta dor! cred că dacă i-aș fi zis „you're the apple of my eye”, tot puțin ar fi fost...apoi ne-am așezat pe una din băncile care ne fac de fiecare dată cu ochiul, era senin de liniște...și, în timp ce ne bucuram de mere, țuști! vedem trei tipi atleți. nu atleți în adevăratul sens al cuvântului (deși sunt destui și dintr-aceștia în campus); nu, prietenii noștri aveau ghiozdane în spinare și fugeau de mama focului, mai ceva ca niște gazele. primul meu gând a fost posibila apropiere a vreunui autobuz violet, dar vocea din stânga mi-a șoptit să mă uit la ceas. într-adevăr, mai erau doar zece minute până la închiderea Mușchetarilor. atleții erau, de fapt, studenți întârziați, și, posibil, înfometați....noi am rămas pe bancă, râzând și cu obrajii grași de mere.

între, dintre, printre...

...

 

.............................................................................................................................................printre frunze, printre răsărituri și apusuri, printre biscuți cu ciocolată care dispar ca prin minune, printre nori tomnatici, printre fugi la amfiteatre, printre povești literare sau gramaticale, printre întrebări, printre frământări, printre oceane și mări, printre foșnete ruginii, printre clinchet de tramvai, printre plicuri, printre mii de studenți, printre Buffon și întregul Dijon.....................................................................printre zâmbet și suflet, inimă și cântec.

 ce fel de cuvânt mai e și „printre”?