...
cum să-ți spun, să mă-nțelegi? prea clar nici mie nu mi-e...tot ce-mi amintesc e că mergeam pe stradă groaznic de groaznică și cu buzunarul rupt. cum-necum, mi se scursese din el nădejdea. mai mare rușinea, nu-i așa? nu le-am „umflat cu heliu”, dar toate mi-s în aer și în unele momente chiar mi-aș dori să fug pe-un vârf de munte și să nu mai știu de nimic. nădejdea....lucrurile simple sunt cele mai complicate. să ai nădejde și răbdare. și credință, bineînțeles! iată cât de simplu poate să fie! și atunci de ce ne împotmolim pe drum? săptămâna trecută am auzit, „din întâmplare”, un glas spunând că în orice facem putem direcționa acțiunile noastre ori înspre Dumnezeu și înspre bine, ori înspre nimic. nu-mi plac nihilismele și prefer prima variantă. nu e ușor, dar până la urmă răsare soarele cel blând...
nă-dej-de..... răb-da-re......... cre-din-ță............. iu-bi-re........ iată cât de simplu poate să fie!