Dragă Doamne Doamne,
Simțeam nevoia să-Ți scriu. Azi m-am întristat un pic. Un pic mai mult, de fapt. Vrând-nevrând, am ieșit din bula mea de oameni-buni-și-sâmburi-de-bine și m-am lovit de crunta realitate... Prin geamul spart al trenului care nu mai pornea Te rugam ca „Doamne, nu uita de noi! Suntem săraci, plini de nevoi...”. Țara noastră scârțâie din toate încheieturile, e plin de neajunsuri și de oameni flămânzi, bolnavi și goi. „Doamne, nu uita de noi!” Încotro ne ducem? Eu vreau să lupt și vreau să cred în viitorul meu aici, aproape de Acasă! Peste câteva luni o să am viața în mâini, și-o să trebuiască să dovedesc prin fapte că toată truda și încrederea investite în mine de părinți și profesori timp de atâția și atâția ani la rând nu au fost în zadar. Și dacă totuși mă gândesc la Nicolae Apostol, știu că „n-o să mă întâmpine nimeni cu pâine și sare”. Am nădejde, dar unde-i rostul meu oare?
Tăceam gândindu-mă că lumea cea adevărată e cam diferită de cea în care trăiesc eu zi de zi....„Doamne, nu uita de noi!”. Începuse ploaia; știam că încă trei kilometri fără umbrelă o să devin ciuciulete, apoi, ca prin minune, m-au ajuns din urmă vecinii. Și-am descuiat poarta exact la timp (altfel s-ar fi transformat într-un abstract tablou albastru pe galben) pentru a salva rândurile dijoneze de la copilul-iubitor-de-fluturi. Minunatele gânduri bune scrise cu stilul argintiu. Minunatele rânduri care mi-au amintit de cursurile de seară cu „care fișe?eu nu le am” sau „oggi sto proprio male”, de strângerile de mână și de privirile încurajatoare, de ceaiurile și turtele dulci cumpărate de la mușchetari, de râsetele și amintirile depănate, de faptul că nu am fost acolo „întâmplător” și că am cunoscut copii-care-iubesc-și-dăruiesc-din-frumusețea-sufletului-lor.... Ar cam trebui să pun capăt tăcerii și să reîncep a le povesti acestor suflete dragi despre micile mele bucurii sibiene/ sebeșene. Dacă țin doar în mine, de unde să știe că atunci când văd fluturi, pisici, bunici, dinozauri și urzici (buruienile doar pentru rimă) mă gândesc cu atâta drag la ele? Adevărul e că de când m-am întors tot o dez-orientată am fost. Anti telefon. Anti dat explicații. Abia acum încep încet-încet să mă pun pe picioare. Romanul englez peste trei zile, apoi cele câteva hopuri mici și țuști! la depănat licența! Înainte de țuști! poate totuși se întâmplă și-o minune. O aștept de ceva vreme...
„Bonusul adevărat rămâne cel nespus, nescris, necuprins de lumea asta toată. Steluțele au menirea să-ți lumineze gândurile, să-ți șteargă lacrimile...și să te ajute să mergi, cu Dumnezeu, înainte, și să-nveți cele bune.” E frumos? Așa spune domnul Costache Ioanid, în poezia pe care mi-a trimis-o tot azi Buffonul-cu-urarea-cu-îngerași... E frumos, într-adevăr! E frumos să ai asemenea prieteni! E frumos, căci datorită lor descoperi că, deși viața de dincolo de bula-de-oameni-buni-și-sâmburi-de-bine e cruntă, poți rămâne în Bucuria ta, mulțumind pentru ei, pentru simplitate, pentru raza de soare care mijește după ce nori încruntați învolbură cerul...Dă-ne tuturor asemenea prieteni! „Doamne, nu uita de noi!”
Dragă Doamne, România mea nu arată așa! Mulți nu înțeleg de ce, dar o să fiu încăpățânată! Pentru tradiția care se cere dezgropată! Deși acum două zile când i-am zis a mormăit că n-are de unde și n-are cum, am primit adineauri năframă neagră de costum popular (e ea un pic bătrână, dar cu atât mai bine!) de la Mârâie, așa că tare mi-s fericită!
Uneori doare, dar îmi amintesc de cuvintele mângâietoare și-mi zic: hai! capul sus, pui de urs! Mulțumesc, dragă Doamne, pentru oamenii minunați pe care mi-i scoți necontenit în cale...
cu drag,
copilul cu inimă de flori de câmp