„Bucuria omului e Omul. Oamenii se caută unul pe celălalt pentru a comunica, pentru a-și deschide sufletele, pentru a suspina și a se bucura împreună, pentru a fi în comuniune. Într-o relație de prietenie fiecare primeşte sau dăruieşte câte ceva, uneori mult, alteori puțin. Fiecare om este unic şi frumos. Prietenii nu întreabă, ci aşteaptă şi cred în acea lumină din noi. Şi primesc răspunsul, căci înţelegerea vine de la sine. Învaţă, iartă şi acceptă omenescul, onestitatea, naturaleţea celuilalt. Inima deschisă dăinuie. Prietenia iubeşte fără condiţii, vorbeşte fără intenţii, dăruieşte fără motive şi ţine la cineva fără explicaţii.”
(Ieromonah Hrisostom Filipescu)
...
Cineva m-a întrebat aseară de ce par mereu fericită, dar i-am răspuns oarecum absentă că „oamenii nu sunt neapărat ceea ce arată”, gândindu-mă iar la teoria cu mărul stricat pe dinăuntru. Mai indicat ar fi fost să-i spun că datorită unor simpli „anonimi” mă trezesc uneori zâmbind aparent fără motiv... Ei sunt acei oameni frumoși care mă iubesc și cărora le spun că „eu nu”. Care vin neanunțați din jungle îndepărtate, sau care apar cu pufuleți la bibliotecă să vadă cât de bună ți-e după-amiaza, sau care îți trimit/dau o scrisoare în loc de e-mail, sau care îți zâmbesc și te îmbrățișează de dragul Bucuriei, sau care îți trimit un gând bun exact atunci când ai nevoie sau care te sună și încep să-ți citească rânduri cu suflet, adăugând apoi că le e dor de tine. Tu ce să mai răspunzi? Poate doar un „mie nu”... Deși, în fapt, BUCURIA asta coace neprețuite sentimente în inima ta... Și atunci, TE BUCURI CU BUCURIE MARE!