Dragă domnule Eminescu,
De ieri m-am gândit să vă scriu. Tare eram revoltată! Nu știu dacă mai mult pe mine, sau pe toți cei care mi-au testat nervii de-a binelea zilele acestea în bibliotecă. Ce epigoni și care „spoială”, domnule Eminescu? Noi nu mai știm ce înseamnă cartea! Nu mai știm să citim! Nu mai știm să scriem corect în limba română. Nu mai știm nimic. Știm, în schimb, atât de bine să ne plângem. Că ne e greu. Că profesorii sunt de vină atunci când luăm o notă mică sau picăm rușinos examenele. Că ne-am plictisit de citit foi absconse. Mergem la bibliotecă doar de fală. Să avem ce răspunde celor care ne sună din cinci în cinci minute. E bine înăuntru și liniște, poți sporovăi în voie dacă acasă nu ai învățat că acolo se tace...
Cam atât. Inițial voiam să vă povestesc mai multe, dar mi-am zis că restul e mai bine să rămână nespus.
căutând binele,
epigona