calup

...

ceaiul de mentă avea gust de Viena. poate datorită ceștii verzi cumpărată anul trecut în luna lui Prier, ori napolitanei cu tradiție. sau poate datorită bucuriei revederii detectivului. dacă dincolo de măști domnul Ivănescu se descoperea pe alocuri cu sinceritate, atunci m-am regăsit și eu în răspunsurile lui paradoxice...

când m-a întrebat mama ce-am făcut azi, mi-au trebuit două secunde să-mi amintesc când a început lunea. abia acum îmi dau seama că ăsta e ultimul meu semestru de facultate și simt că, dacă aș putea, aș devora biblioteci și-aș recupera tot ce-am lăsat să treacă pe lângă mine atunci când „era fierul cald”... adevăru-i că acum încep, involuntar, să compar și să-mi pun întrebări. să mă revolt și să mă întreb cum să mai reziste profesorii cu atâta dezinteres din partea „domnilor studenți”...

am pe perete prinse cu cârlige și ață câte două fotografii cu fiecare. două cu mama, două cu tata. ținându-mă în brațe și privindu-mă ca pe un ghemotoc care are nevoie de multă iubire pentru a crește. puiule de urs, trebuie că vine vremea să dăm înapoi, cu pași mici și pe rând, din sacii cu lumină cu care ne-au hrănit de când am  venit pe lume...