„caradios”

...

aseară mă gândeam cum de-am devenit așa o anormală nepregătită, așa că azi după ce-am ajuns acasă nu m-a lăsat inima să nu mă joc cu pensulă, lipici și culori. primăvara trebuie întâmpinată mereu cu BUCURIE, doar e anotimpul veseliei! de dimineață am întâlnit pe stradă mai mulți oameni cunoscuți decât de obicei. și când scriu „cunoscuți” poate mă refer și la cei pe care-i știu doar din vedere, datorită mărimii Sibiului. uneori nu știu ce mă apucă, dar îmi vine să le zâmbesc așa, din senin...aș vrea să le urez ziua bună, dar nu îndrăznesc să-i opresc din fuga matinală. dacă mă gândesc bine, aș putea încerca și experimentul ăsta. gata, Făurar pleacă. toate ca toate, dar mie mi-e dor de tata....

aselenizare

...

până azi, nu aș fi văzut nimic greșit în a folosi expresia „a ateriza pe Lună”. da, doar că verbul „a ateriza” are înglobat în el cuvântul de bază Terra... ori atunci, Luna unde rămâne? cuvântul potrivit e, de fapt, a aseleniza. dar poate îl știai deja. uite, vezi? noi la litere, deși ne revoltăm câteodată, învățăm mai mereu lucruri folositoare. că am uitat eu muuuulte  și fac conexiunile mai târziu decât s-ar cuveni, asta-i partea a doua. dar de frumoasă, e chiar frumoasă facultatea asta! de-ar mai fi și durat măcar vreo trei ani, ce bine-ar fi fost! pe de altă parte, doar patru zile au trecut și deja simt că nu mai pot auzi cuvântul „licență”. de ce se agită așa toată lumea și nu mă lasă să-mi văd liniștită de viață pe planeta Micului Prinț? nu am mințit ieri dacă am zis că sunt foarte bine, dar și acum sunt sinceră dacă spun că nu mai știu de mine. prea au năvălit multe așa dintr-odată! dar vine primăvară, și odată cu ea liniștea unui nou început...

viața mea are gust de prieteni minunabili

...

azi? genială zi, pe cuvânt! dacă ți-aș povesti mai pe îndelete, chiar mi-ai da dreptate.  iar am primit ciocolată jumbo și scrisoare (cea mai lungă scrisoare ce mi s-a trimis ori înmânat vreodată; mă mir doar cum de-au încăput atâtea pagini într-un plic) de la copilul-fotograf-iubitor-de-teatru. apoi, litera-care-îndrăgește-folclorul a venit cu ideea unor mastere care la prima vedere ni se potrivesc de minune, atât mie, cât și ei (dacă ar fi fost vorba despre Cluj, nici că aș mai avut vreun dubiu că nu vreau). ceaiul la Teaspot din luna lui Făurar devine tradiție (e deja al treilea an acum) atunci când se întoarce Sherlock acasă.  cum-necum, printre alte sfaturi utile, mi-a sugerat subtil că ar trebui să mai dau pe la muzeu. am fost și la balet pe seară, la spectacolul „Coppelia”; nu puteam refuza invitația de la copilul-cel-drag-de-la-Boca-del-Rio. bonus după aceea am primit și-un măr și ceai cu gust de vișine și rom. cerșetoarea-de-pe-strada-Korsakov (aceeași cu scrisoarea de zece pagini și ciocolata elefant) nu a mai vrut pufuleți, dar îmbrățișările de urs nu le refuză niciodată (chiar dacă râde de mine că mă ridic pe vârfuri). acum că am aflat că luna viitoare vine pentru câteva zile la Sibiu copilul-cu-suflet-de-pian, o să adorm și mai fericită. viața mea se croiește în jurul unor asemenea oameni-suflete-pereche. și dacă-ți spun că datorită lor mă simt binecuvântată, te rog să mă crezi pe cuvânt că nu scriu doar de dragul cuvintelor, ci pentru că într-adevăr simt asta...

calup

...

ceaiul de mentă avea gust de Viena. poate datorită ceștii verzi cumpărată anul trecut în luna lui Prier, ori napolitanei cu tradiție. sau poate datorită bucuriei revederii detectivului. dacă dincolo de măști domnul Ivănescu se descoperea pe alocuri cu sinceritate, atunci m-am regăsit și eu în răspunsurile lui paradoxice...

când m-a întrebat mama ce-am făcut azi, mi-au trebuit două secunde să-mi amintesc când a început lunea. abia acum îmi dau seama că ăsta e ultimul meu semestru de facultate și simt că, dacă aș putea, aș devora biblioteci și-aș recupera tot ce-am lăsat să treacă pe lângă mine atunci când „era fierul cald”... adevăru-i că acum încep, involuntar, să compar și să-mi pun întrebări. să mă revolt și să mă întreb cum să mai reziste profesorii cu atâta dezinteres din partea „domnilor studenți”...

am pe perete prinse cu cârlige și ață câte două fotografii cu fiecare. două cu mama, două cu tata. ținându-mă în brațe și privindu-mă ca pe un ghemotoc care are nevoie de multă iubire pentru a crește. puiule de urs, trebuie că vine vremea să dăm înapoi, cu pași mici și pe rând, din sacii cu lumină cu care ne-au hrănit de când am  venit pe lume...

îndemn la „inimă curată”

Cu drag, pentru Simo

...

Știai că aștept o minune. Ei bine, am primit-o-n aste două zile. Am plecat dimineața devreme cu trenul de Luduș. Tot amândouă; cu aceeași bucurie și nerăbdare dintotdeauna, dar cu rucsaci ceva mai mici decât astă-vară. A șasea vizită pentru mine ( mereu îmi zice să nu mai țin contorul, că oricum o să uit), a țâșpea pentru ea. Doar când am văzut-o la Șugag cu foaia pe care scria așa vesel și verde Oașa, mi-am dat seama cât ne-au schimbat anii de facultate. Înainte nu ne-am fi „aventurat” chip! Și iată-ne acum! La revederea șerpuitoarei cărări de brazi  (de data asta noroioasă, chiar dacă e doar luna lui Făurar), am simțit cum surâsuri calde de dor îmi cresc din senin în inimă. Dar am tăcut, fericită... Nici nu am deschis bine portița de lemn, că un glas nemăsurat de blând, grăind „Bine-ați venit!”, ne-a întâmpinat larg din clopotniță. Apoi, o liniște de colț de Rai ne-a învăluit, tranformându-ne chipurile. E greu, imposibil chiar, de explicat cum anumite locuri au puterea de a-ți transmite asemenea trăire sufletească încât să simți că nu mai ești pe pământ, că te afli într-un basm... Dar există! E plină România de ele! Tocmai de aceea aleg, vorba Anei, să-mi „pun obloane la ochi și urechi”, de fiecare dată când văd sau aud în jur lucruri rele. Dar să revenim la oază! Am nimerit, ca niciodată, aproape doar printre ai casei... Și tare bine ne-a prins! Mi-am reamintit cu ocazia asta Bucuria nemărginită cu care se dăruiesc „lupii tineri” zi de zi, uitând de sine. După o lungă perioadă de amorțeală și hăbăuceală, chiar aveam nevoie de exemplele lor ziditoare. Acum am buzunarele cusute și sacii umpluți cu optimism...Sper doar să nu se termine prea repede. Știi, dincolo de toate relele și lipsurile care ne apasă, încă mai există oameni care trăiesc frumos. Care zâmbesc senin și se roagă sincer. Neîncetat, pentru lumea-ntreagă. Oameni care se trezesc dimineață de dimineață la ora trei și-i mângâie cu ale lor rugăciuni pe cei care, dormind lin, habar nu au câte gânduri bune li se trimit de sus, din munte... Răspunsuri? Am primit destule. Dar mai cu seamă, nădejde și îndemn spre „inimă curată”. Spre mai multă răbdare. Spre iubire. Spre iertare...

poveste cu ceai de iasomie și afine

Cititorule drag, 

 Oare îți amintești de ideea mea cu „povești cu cești”? Am încropit-o dându-i bobârnac nădăjduitor în ceva bun, dar, cum-necum, n-am primit nici o scrisoare cu o astfel de amintire. Am mai așteptat, gândindu-mă că poate totuși încă vor mai fi în tolba poștașului unul-două plicuri, apoi, când am aflat că Zâna bună vine la Sibiu, mi-am zis că musai ca ceașca dijoneză cu flori să fie pentru ea... Pentru toate plicurile maronii pe care mi le-a trimis în 2013! Și-acum, dacă tu rămâi tăinuitor,  să-ți povestesc eu despre unul dintre ceaiurile de joi...

...

 Era un pic trecut de amiază și ne-am dus pe „cea mai frumoasă stradă din Sibiu” să bem ceai. Eu de iasomie, ea de afine. Cărțile dezordonate din raftul de lângă masa rotunjoară ne-au făcut cu ochiul câteva minute, apoi am început să depănăm cu dor fizicești-litericești gheme din lunile în care ne-am întâlnit doar prin petice de hârtie. La un moment dat, de nicăieri apare un tip îmbrăcat în negru. Nici prea elegant, nici în trening. Dubios oarecum. Nu l-am privit atent căci stăteam cu spatele, dar mi-am dat seama că nu era un domn(ișor) la patru ace. Ne-a urat o „Bună ziua!” cu ton răgușit- răstit, apoi s-a uitat în încăperea alăturată, cea cu „Rezervat”. Pe urmă s-a evaporat. L-am simțit un pic nesigur pe el, n-am înțeles ce voia și ce anume avea cu noi. Era oare vreun angajat al localului? Dar nu prea avea cum, căci doar Alin (am aflat ulterior de pe bon că așa se numea aducătorul-de-ceai) ne-a poftit cu drag să luăm loc acolo...Nu trec nici cinci minute, că prietenul nostru se întoarce. La fel de șontâcăitor. Își ia totuși inima-n dinți și ne întreabă: „Nu vă supărați, trebuia să mă întâlnesc cu o domnișoară aici la ora 12...Nu sunteți nici una dintre voi, nu?” Am dat din cap amândouă că nu, și abia ne-am abținut să nu izbucnim în râs. Doar atunci i-am înțeles nedumerirea și căutările. Întoarcerile dintr-o cameră într-alta ca un hăbăuc. Domnișoara anonimă era de negăsit. „Nici măcar nu știa cum arată...”, l-am auzit din greșeală peste vreo câteva minute pe Alin spunându-i unui coleg de-al lui....Apoi scenarii în mințile noastre fizicești-litericești: eu am zis că sigur nu prin scrisori se vor fi înțeles ei să-și dea întâlnire aici, iar Ana, mai realistă, a presupus că cel mai probabil domn(ișor)ul venise la o „ întâlnire oarbă”. Dubios oricum. Șod, mai bine zis. Cred că mi-a fost milă de el oarecum...N-am mai aflat dacă până la urmă și-a găsit eventuala împărțitoare-de-ceai, dar câteva surâsuri tot ne-a furat.

Morala? „Fericirea stă în geaca de pe tine. Te-ai prins?” Ursule hop, ieși afară din bârlog!

îndemn la a fi om

...

să fii om. așa-mi zic ai mei mereu. adică să rămâi om. „om frumos”, vorba domnului Puric. om răbdător într-o lume haină. om credincios. om iubitor. om cu nădejde. om simplu și senin. om-care-doarme-liniștit-noaptea-cu-capul-pe-pernă. om. cu litere mici, dar cu inimă mare....

tainiță

cuvinte dar din dar

...

zi de zi primesc gânduri bune. cuvinte sau sfaturi care nu sunt altceva decât răspunsuri la întrebări pe care, glăsuit sau în tăcere, mi le pun...le împart pe cele de adineauri și cu tine:

„Noi eram mai mulţi copii. N-aveam haine. Afară era frig. Stăteam toţi închişi în casă. Ne era foame. Surorile mele şi cu mine ţipam toţi odată. Plângeam, cerând ceva de mâncare. Mama mea - presbitera- lua de sub grindă Biblia, o deschidea la Cartea lui Iov şi ne citea, cu voce tare, cumplitele suferinţe ale sfântului om. Aflând nenorocirile lui Iov, uitam de foamea noastră. După ce se lăsa iar liniştea, mama-prezbitera punea din nou Biblia la locul ei, sub grindă. După o jumătate de oră, începeam din nou să ţipăm de foame. Şi din nou, mama-prezbitera lua Biblia şi ne citea un alt capitol cu Iov. Şi din nou uitam de foame. Aceasta se întâmpla de câteva ori pe zi. În fiecare zi. În toate zilele de iarnă. În locul pâinii, ni se dădea Iov. Pot spune că în tot timpul copilăriei mele m-am hrănit cu Iov. Am supravieţuit fără hrană. Fără pâine. Căci ne hrăneam din cer“.    (Virgil Gheorghiu)

Dragă Doamne Doamne,

           Simțeam nevoia să-Ți scriu. Azi m-am întristat un pic. Un pic mai mult, de fapt. Vrând-nevrând, am ieșit din bula mea de oameni-buni-și-sâmburi-de-bine și m-am lovit de crunta realitate... Prin geamul spart al trenului care nu mai pornea Te rugam ca „Doamne, nu uita de noi! Suntem săraci, plini de nevoi...”. Țara noastră scârțâie din toate încheieturile, e plin de neajunsuri și de oameni flămânzi, bolnavi și goi. „Doamne, nu uita de noi!” Încotro ne ducem? Eu vreau să lupt și vreau să cred în viitorul meu aici, aproape de Acasă!  Peste câteva luni o să am viața în mâini, și-o să trebuiască să dovedesc prin fapte că toată truda și încrederea investite în mine de părinți și profesori timp de atâția și atâția ani la rând nu au fost în zadar. Și dacă totuși mă gândesc la Nicolae Apostol, știu că „n-o să mă întâmpine nimeni cu pâine și sare”. Am nădejde, dar unde-i rostul meu oare? 

          Tăceam gândindu-mă că lumea cea adevărată e cam diferită de cea în care trăiesc eu zi de zi....„Doamne, nu uita de noi!”. Începuse ploaia; știam că încă trei kilometri fără umbrelă o să devin ciuciulete, apoi, ca prin minune, m-au ajuns din urmă vecinii. Și-am descuiat poarta exact la timp (altfel s-ar fi transformat într-un abstract tablou albastru pe galben) pentru a salva rândurile dijoneze de la copilul-iubitor-de-fluturi. Minunatele gânduri bune scrise cu stilul argintiu. Minunatele rânduri care mi-au amintit de cursurile de seară cu „care fișe?eu nu le am” sau „oggi sto proprio male”, de strângerile de mână și de privirile încurajatoare, de ceaiurile și turtele dulci cumpărate de la mușchetari, de râsetele și  amintirile depănate, de faptul că nu am fost acolo „întâmplător” și că am cunoscut copii-care-iubesc-și-dăruiesc-din-frumusețea-sufletului-lor.... Ar cam trebui să pun capăt tăcerii și să reîncep a le povesti acestor suflete dragi despre micile mele bucurii sibiene/ sebeșene. Dacă țin doar în mine, de unde să știe că atunci când văd fluturi, pisici, bunici, dinozauri și urzici (buruienile doar pentru rimă) mă gândesc cu atâta drag la ele? Adevărul e că de când m-am întors tot o dez-orientată am fost. Anti telefon. Anti dat explicații. Abia acum  încep încet-încet să mă pun pe picioare. Romanul englez peste trei zile, apoi cele câteva hopuri mici și țuști! la depănat licența! Înainte de țuști! poate totuși se întâmplă și-o minune. O aștept de ceva vreme...

        „Bonusul adevărat rămâne cel nespus, nescris, necuprins de lumea asta toată. Steluțele au menirea să-ți lumineze gândurile, să-ți șteargă lacrimile...și să te ajute să mergi, cu Dumnezeu, înainte, și să-nveți cele bune.” E frumos? Așa spune domnul Costache Ioanid, în poezia pe care mi-a trimis-o tot azi Buffonul-cu-urarea-cu-îngerași... E frumos, într-adevăr! E frumos să ai asemenea prieteni! E frumos, căci datorită lor descoperi că, deși viața de dincolo de bula-de-oameni-buni-și-sâmburi-de-bine e cruntă, poți rămâne în Bucuria ta, mulțumind pentru ei, pentru simplitate, pentru raza de soare care mijește după ce nori încruntați învolbură cerul...Dă-ne tuturor asemenea prieteni! „Doamne, nu uita de noi!” 

           Dragă Doamne, România mea nu arată așa! Mulți nu înțeleg de ce, dar o să fiu încăpățânată!  Pentru tradiția care se cere dezgropată! Deși acum două zile când i-am zis a mormăit că n-are de unde și n-are cum, am primit adineauri năframă neagră de costum popular (e ea un pic bătrână, dar cu atât mai bine!) de la Mârâie, așa că tare mi-s fericită!

      Uneori doare, dar îmi amintesc de cuvintele mângâietoare și-mi zic: hai! capul sus, pui de urs! Mulțumesc, dragă Doamne, pentru oamenii minunați pe care mi-i scoți necontenit  în cale...

    cu drag, 

copilul cu inimă de flori de câmp

copacilor le cresc cărți, iar copiilor crengi...

până la lună

...

tu cum îți amintești că viața are gust? oare atunci când te ciocnești de micutismele fiecărei zile, nu zâmbești laaaaarg? uite, spre exemplu, ai văzut cât e de frumoasă luna în noaptea asta? eu una, cât de baba-oarba aș fi câteodată, mă trezesc cât ai bate din palme datorită bobârnacelor, căci sunt înconjurată de copii care iubesc stele-steluțe , fluturi, litere, pisici și bunici, dinozauri, copaci, cești, creioane...și câte și mai câte!

mai știi replica Otiliei, cea cu praful de pe pian? no, cam așa!

...

„gata, pleci?”, m-o întrebat oarecum mirat librarul când o văzut că mi-am luat săcăteul și l-am salutat de la amiază. cred că prea s-o obișnuit cu mine pe acolo...dar no, trebuia să gust tortul minunat al lui Dideplu! kitsch? dar oare nu același lucru am zis și eu abia acum două zile? „no ui, dragii de ei! îs la Super Mamma de Valentine's Day!” da' cămașa mea cu flori albastre, nu că-i drăgălașă? dar ceaiul și laptele „integral concentrat cu zahăr” din cutie cu urs panda? câte zâmbete mi-au adus! apoi, cărțile cu interviuri și dialoguri abia aștept să le citesc! („Am o nădejde imensă în acești tineri care îmi sunt atât de dragi! Ei bine, acești tineri nădăjduiesc că vor reface- și poate chiar la un nivel mai înalt- toate tradițiile noastre, vor respiritualiza ființa noastră!”) și-a ajuns între timp și Familia, cu minunata fotografie ce răspândește Dragoste adevărată....hmm, oare ce m-o fi apucat azi cu făcutul planurilor?

carevasăzică

...

Mereu ne împăcăm. Altfel nu rezistăm. Ne iertăm și ne zâmbim. Facem cu rândul: jucăm când rolul ploii, când al curcubeului care îi urmează. Așa și de data asta. Am fost supărată. Am fost revoltată. Acum sunt resemnată, sau, mai bine zis, nu mai vreau să-mi pese de ceea ce mă agită fără motiv... Vezi tu, simt că-mi cresc aripi de Bucurie datorită oamenilor dragi care nu mă lasă să uit de lucrurile simple și frumoase ale fiecărei zile. Carevasăzică, dincolo de spicuiri și note, contează  ceea ce se filtrează  înăuntrul tău, cu ce rămâi  după ce totul trece și dacă reușești să culegi din valvârtej măcar „merinda de drum”. Contează dacă ai cui să-ți spui of-ul, dacă găsești oricât de mică fereastră de empatie ... Inima-mi rabdă multe, dar mă iartă. Mă suportă și încearcă să fie cuminte. Nu-i prea convin fluctuațiile din ultimele zile, dar mă rabdă. Mă iartă și-mi zâmbește. Așa rezistăm. Mereu ne împăcăm. 

I need a holiday. somewhere far, far away....

antikitsch! pro-sentiment!

...

          Avem nevoie de motive ca să arătăm ceea ce simțim, așa că ne-am inventat, după moda occidentală, și o sărbătoare a iubirii: 14 februarie. Mai exact, „Valentine's Day”, că așa o cunoaște tot poporul- cu mic, cu mare. Pseudodaruri care mai de care mai ieșitoare-în-ochi împânzesc străzile și vitrinele magazinelor, doar-doar om găsi ceva care ne-ar putea „dovedi” dragostea cu adevărat...

   
Săptămâna trecută, când am văzut o inimă hiperbolică de pluș cu mesajul „Te iubesc...Numai pe tine!”, am izbucnit, pur și simplu, în râs. Mă gândeam cărei fete i-ar plăcea să primească așa ceva, căci mie una NU! Deocamdată nu-i cazul, dar el-al-meu-suflet-pereche n-o să fie un cumpărător de asemenea kitsch-uri!

   
 Oameni buni, chiar așa? Iubirea, dacă e iubire adevărată, o trăim permanent, nu doar cu prilejul acestor „sărbători” păgâne. Ea e izvor de bucurie care se revarsă și înflorește continuu. Nu ne trebuie o  anumită zi ca să ne împărtășim iubirea! Acest lucru îl putem face zi de zi, clipă de clipă. Prin lucruri mărunte, dar neprețuite. Oare așa egoiști am devenit, încât ținem neapărat să ni se spună că omul acela ne iubește „numai pe noi”? Oare nu trebuie să iubim pe toată lumea? Evident, sufletul-pereche e cineva cu totul special, dar odată ce l-ai ales și te-a ales, nu prea mai e nevoie de astfel de „dovezi” exclusiviste....Cel puțin, eu una așa văd lucrurile.

   
 În fine, sunt visătoarea care încă mai crede în povestea lui „A fost odată...Și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.” Nu știu încotro se duce lumea, dar Bucuriile n-o să mi le fure nimeni! Știu, știu! Făt-Frumos trăiește doar în basme; în carne și oase și cu inimă pe aceeași lungime de undă există doar un el-suflet-pereche...

să nu umbli cu buzunarele rupte!

...

cum să-ți spun, să mă-nțelegi? prea clar nici mie nu mi-e...tot ce-mi amintesc e că mergeam pe stradă groaznic de groaznică și cu buzunarul rupt. cum-necum, mi se scursese din el nădejdea. mai mare rușinea, nu-i așa? nu le-am „umflat cu heliu”, dar toate mi-s în aer și în unele momente chiar mi-aș dori să fug pe-un vârf de munte și să nu mai știu de nimic. nădejdea....lucrurile simple sunt cele mai complicate. să ai nădejde și răbdare. și credință, bineînțeles! iată cât de simplu poate să fie! și atunci de ce ne împotmolim pe drum? săptămâna trecută am auzit, „din întâmplare”, un glas spunând că în orice facem putem direcționa acțiunile noastre ori înspre Dumnezeu și înspre bine, ori înspre nimic. nu-mi plac nihilismele și prefer prima variantă. nu e ușor, dar până la urmă răsare soarele cel blând...

nă-dej-de..... răb-da-re......... cre-din-ță............. iu-bi-re........ iată cât de simplu poate să fie!

despre Bucuria prieteniei

„Bucuria omului e Omul. Oamenii se caută unul pe celălalt pentru a comunica, pentru a-și deschide sufletele, pentru a suspina și a se bucura împreună, pentru a fi în comuniune. Într-o relație de prietenie fiecare primeşte sau dăruieşte câte ceva, uneori mult, alteori puțin. Fiecare om este unic şi frumos. Prietenii nu întreabă, ci aşteaptă şi cred în acea lumină din noi. Şi primesc răspunsul, căci înţelegerea vine de la sine. Învaţă, iartă şi acceptă omenescul, onestitatea, naturaleţea celuilalt. Inima deschisă dăinuie. Prietenia iubeşte fără condiţii, vorbeşte fără intenţii, dăruieşte fără motive şi ţine la cineva fără explicaţii.” 

(Ieromonah Hrisostom Filipescu)

...

Cineva m-a întrebat aseară de ce par mereu fericită, dar i-am răspuns oarecum absentă că „oamenii nu sunt neapărat ceea ce arată”, gândindu-mă iar la teoria cu mărul stricat pe dinăuntru. Mai indicat ar fi fost să-i spun că datorită unor simpli „anonimi” mă trezesc uneori zâmbind aparent fără motiv... Ei sunt acei oameni frumoși care mă iubesc și cărora le spun că „eu nu”. Care vin neanunțați din jungle îndepărtate, sau care apar cu pufuleți la bibliotecă să vadă cât de bună ți-e după-amiaza, sau care îți trimit/dau o scrisoare în loc de e-mail, sau care îți zâmbesc și te îmbrățișează de dragul Bucuriei, sau care îți trimit un gând bun exact atunci când ai nevoie sau care te sună și încep să-ți citească rânduri cu suflet, adăugând apoi că le e dor de tine. Tu ce să mai răspunzi? Poate doar un „mie nu”... Deși, în fapt, BUCURIA asta coace neprețuite sentimente în inima ta... Și atunci, TE BUCURI CU BUCURIE MARE!

fluture de luni

fluture.

iar încep să am fluturi în stomac gândindu-mă la ziua de mâine și la cum o să mă „prezint”. vorba Tâlvanei, „să fac să fie bine!!” apoi, cel mai probabil, vineri o să știu răspunsul la întrebare. o să-mi dau seama poate dacă sunt croită pentru a face asta când voi fi „mare”. e ciudat ca după paișpe ani jumate să vină ziua în care să ți se spună că ai judecat destul și că ți-a venit rândul să demonstrezi ce poți... important e că o să le zâmbesc și o să fiu acolo cu inima deschisă. restul chiar nu mai contează...

lună.

prea fain se țineau de mână. mâncam pufuleți (asta nu mai e de mirare!) și i-am ochit de la vreo douăzeci și ceva de metri. cu bucurie copilărească el îi arăta luna și parcă numărau stelele. apoi mi-am dat seama că îmi erau oameni dragi, ne-văzuți de „niște multe” luni. ce fain se țineau de mână! apropiindu-mă, am ezitat oarecum să-i deranjez, dar am îndrăznit totuși un „pot să vă salut?”.  din poveste-n poveste, l-am întrebat pe Zuluf cum de poartă numa o mănușă (stânga), apoi ea a ridicat zâmbind mâna dreaptă în care purta perechea. bineînțeles că am surâs larg în sinea mea.  mi-am reluat cărarea spre casă, lăsându-i împreună. luna le zâmbea și ea...

făurăresc

Dragă Oscar,

        Știi prea bine că-mi ești drag și că tare mi-ar fi plăcut să fi venit în seara asta să-ți ascult scrisorile către Doamne Doamne (a cam trecut un an jumătate de când am fost ultima oară). Sper însă că o să mă înțelegi. Ceva dinlăuntrul meu mă chema neapărat acasă. De fapt, cineva. Da, el. Bătrânul casei. Nu cred că mi-am dat seama ( poate totuși în totalitate nici acum) cât de mult înseamnă pentru mine voioșia și pofta lui zburdalnică de viață, ori toate replicile buclucașe (una de azi: „dă-mi un motiv întemeiat pentru care să-mi placă să merg la magazin”), ori râsetele sincere, ori îmbrățișările călduroase, ori zâmbetul larg cu care se bucură pentru orice lucrușor mic-mic-mic... Ceea ce mi se întâmplă de vreo două săptămâni și-un pic e că redescopăr fericirea de a fi aproape de cei dragi. Oscar, dincolo de frământările și neliniștile-mi trecătoare, sunt un copil fericit. 

      Poate reușesc să ajung data viitoare la poveste.

cu drag,

G.

ghemotoc

...

acum sunt, paradoxal, cea mai fericită. toate sunt în plop (și, bineînțeles, plopul plutind undeva pe planeta Micului Prinț) și simt că nu mai pot. dar sunt fericită. am venit acasă, și nu-mi trebuie nimic altceva. bine, aș  fi preferat să fi fost și tata acum aici, dar va trece repede ne-vederea....la fel și neliniștea se va topi. om fi noi săraci, dar slavă Domnului că-n simplitatea asta ne avem unul pe altul! nu ți-am mai povestit despre scrisori cam de multișor, dar peste câteva zile, după ce termin cu dinozaurele, reîncep țesătura. temeinic! 

pentru că iubim Sibiul

foto:  Andra

de cicălit oamenii nu-mi face plăcere, dar dacă pentru lucruri-mângâietoare-de-suflet e nevoie de bobârnace cât mai dese, n-am încotro și mă sacrific...

broboane

...

poveste nescrisă despre Aricilă, Țepoșilă, Rănicilă și Melancolilă. cu țepi, carcasă, cochilie și coajă. astea toate și încă multe. dar de Îmbrățișilă, Bucurilă, Zâmbilă și Pufuletilă ce zici? trebuie să ne bucurăm de fiecare zi, oricât de „rea”, oricât de „grea”. să nu o lăsăm să treacă degeaba. ne-a fost dată, ori un dar e o binecuvântare! să încercăm să o primim ca atare! așa cum ne pricepem cu mic, cu mare...

epigoniadă

Dragă domnule Eminescu,

       De ieri m-am gândit să vă scriu. Tare eram revoltată! Nu știu dacă mai mult pe mine, sau pe toți cei care mi-au testat nervii de-a binelea zilele acestea în bibliotecă. Ce epigoni și care „spoială”, domnule Eminescu? Noi nu mai știm ce înseamnă cartea! Nu mai știm să citim! Nu mai știm să scriem corect în limba română. Nu mai știm nimic. Știm, în schimb, atât de bine să ne plângem. Că ne e greu. Că profesorii sunt de vină atunci când luăm o notă mică sau picăm rușinos examenele. Că ne-am plictisit de citit foi absconse. Mergem la bibliotecă doar de fală. Să avem ce răspunde celor care ne sună din cinci în cinci minute. E bine înăuntru și liniște, poți sporovăi în voie dacă acasă nu ai învățat că acolo se tace...

     Cam atât. Inițial voiam să vă povestesc mai multe, dar mi-am zis că restul e mai bine să rămână nespus. 

căutând binele,

epigona

făpciu!

...

datorită lui Hapciu, cutia de ceai primită de la Cluj. am zâmbit când l-am găsit, așa cum i-am promis ieri castanei. de fapt, tare tare fericită am fost pentru rândurile de copil-care-atunci-când-o-să-fie-mare-o-să-devină-un-copil-cu-responsabilități-de-om-matur. mi se făcuse dor de stiloul ei multicolor. gepciu a trecut, acum a venit rândul lui făpciu. numa' bine a ajuns „Hapaie” să le țină companie păsărilor Micului Prinț. cuvintele despre cum-să-iubești-fără-ca-atât-de-mult-să-rănești parcă îmi erau adresate, ca o veritabilă oglindă, direct mie. oare cum așa? trebuie că primim întotdeauna semn de bine atunci când avem nevoie cu adevărat de el. în rest, am mai văzut trei avioane și-am cetit pragmatică. hmm, interesantă materia asta. Lumină Lină, de unde mirosul acela minunat de pâine proaspăt scoasă din cuptor? la început am zis că mi se pare, dar de fiecare dată e la fel... într-adevăr, micile bucurii par mai multe acum.

tăinuit

...

parcă mai bun a fost iaurtul cu gem de prune și nuci decât ciocolata de la amiază. azi ger și timp primăvăratic. amândouă, consecutiv. se mai întâmplă să fie și vremea ca oamenii, nu doar oamenii ca vremea...„eu nu sunt eu”, spune domnul Noica. în unele zile mă urmăresc cuvintele. azi a fost despre „tăinuit”. întâi în mesajul matinal al lupului tânăr, apoi în traducerea despre căsătoria buclucașă. mi-am dat seama că nici măcar sensul unor cuvinte simple, uzuale, din limba română nu-l știu. domnule DEX, musai să ne împrietenim mai cumsecade! cineva „oacheș” e sigur „with beautiful eyes”(asta ca să te amuzi și tu de nerozia mea). am văzut azi cel puțin dâra a trei avioane pe cerul senin. cineva zicea că-ți poți pune o dorință, dar eu doar le-am zâmbit...bine și așa! oricum, de zburat peste acoperișurile caselor sibiene nu puteam. luna arăta ca un leagăn gălbui în seara asta; parcă mușcase cu poftă un pitic voios din ea! stelele? le-am privit „tăinuit” și pe ele...

statornicie

...

ai mai auzit de frunză verde plutitoare în luna lui Făurar? dacă nu, trebuie că am uitat să adaug un cuvânt întregitor. frunză verde plutitoare invizibilă. zburată de vânt și bătută de geruri. amorțită, prea căldicea. oare ce se întâmplă cu ea? „ești câtă iubire dăruiești!”  minunea vieții chiar și-n ape tulburi? că Doamne Doamne te iubește, cât de nătâng și nerod ai fi. întotdeauna, neîncetat. atunci te gândești că totul va fi bine. nu zici tu asta  mereu? dacă ești statornic, așa va fi! „gândiți cu capetele voastre!” chiar și-n dezordine. neținând cont de geruri și ploi. nici de lovituri și noroi. așa cum reușesc oamenii-eroi. anonimii cei simpli. cei care dăruiesc fără a se arăta. așteaptă și fii statornic! în fiecare „azi”, întotdeauna...

G.: -Ce zici, cum e mai bine? Să plec la Sibiu mâine după-amiază sau luni dimineață?

bătrânul casei: -Eu zic să nu mai pleci deloc; nici acum, nici la vară...

G.: - Da, măi Ionuț, dar nu pot sta așa. Va trebui să găsesc și eu ceva de făcut...

bătrânul casei: - Știu! Stai acasă și citești! Ce, nu-ți convine? Citești și, uite, coci brioșe!

G.: -Păi și bani cine-mi dă?

bătrânul casei: -  Ți-i dau eu pe ai mei din pușculiță!