...
uneori folosesc de prea multe ori cuvântul „uneori” și nu prea înțeleg nici eu de ce. alteori îl înlocuiesc cu „câteodată”, dar de scăpat de el tot nu scap. exact în clipa asta mă duce cu gândul la poezia Balada singurătății, cea cu „uneori în zi încap ore mai multe”...cum-necum, nu despre el voiam să scriu azi. numai că mi-a furat introducerea și-am adăugat paranteza.
îmi era dor de amfiteatrul 41 al domnului Doinaș. și de Sibiul acoperit de o păturică albă, chiar dacă dedesupt e derdeluș și simt că merg ca un pinguin. de scrisoare timbrată pentru cutia roșie. de lumina și căldura Casei. de liniștea pe care doar acolo o găsești. de întâlnit („întâmplător”) și îmbrățișat oameni vechi pe stradă. de mâncat pufuleți pe centru (cu riscul firimiturilor de pe palton și al degețelelor înghețate). de băut un ceai cu cineva drag (fie el „Sweet November”- el, adică ceaiul). de toate lucrurile mici care îmi aduc inimii un zâmbet mare....
pe scurt: tot ce voiam să scrijestez era că uneori pare că nu se întâmplă nimic, iar alte dăți lucrurile se mișcă într-o viteză nebună. uneori îmi pare că aștept un veac în singurătate, iar alteori iubesc nemăsurat într-o singură secundă. câteodată uit de rost, alteori mă pierd în paranteze. și mai pe scurt: nu e nici despre „câteodată”, nici despre „uneori”...
pe scurt: tot ce voiam să scrijestez era că uneori pare că nu se întâmplă nimic, iar alte dăți lucrurile se mișcă într-o viteză nebună. uneori îmi pare că aștept un veac în singurătate, iar alteori iubesc nemăsurat într-o singură secundă. câteodată uit de rost, alteori mă pierd în paranteze. și mai pe scurt: nu e nici despre „câteodată”, nici despre „uneori”...