...
parcă a trecut un deceniu de acum trei săptămâni și o viață de când am venit aici...bine, într-un fel chiar așa și e! Dijonul m-a transformat într-un alt om. nu neapărat cu năravuri mai bune (deși asta ar fi de dorit), dar într-un copil care a înțeles importanța lui acasă și a oamenilor minunați care trăiesc simplu și frumos în colțișorul lor de lume. întoarcerea copilului-iubitor-de-fluturi a fost pentru mine încă o dată dovada faptului că există minuni și că Doamne Doamne ni le dăruiește exact când avem nevoie de ele. pur și simplu, îmi venea să țopăi de bucurie pentru ea! apoi, mai sunt și ceilalți omuleți dragi care mă învață zi de zi că trebuie să fiu mereu „suriantă” și recunoscătoare, chiar dacă pe dinăuntru e uneori furtună....cu fiecare clipă care trece, mă gândesc că o să-mi lipsească atmosfera asta de primit-pufuleți-la-unu-noaptea-și-vizite-de-ceai-și-scrisori-sub-ușă-și-urarea-cu-îngerași-din-fiecare-seară-de-dinainte-de-culcare, că o să-mi fie dor de campus, de păzirea soarelui dimineața cu ceaiul în mână, de tramul cassis și de colțișorul cu fotografii pe perete de la 404... Dijonul m-a transformat într-un alt om. habar nu aveam unde vin, dar am primit mult bine în acest Sibiu franțuzesc. nu-l merit, dar mă gândesc că Doamne Doamne a vrut să-mi spună ceva prin toate acestea...