...și beau elephant cu gust de mere și scorțișoară, ceai proaspăt primit de la copilul-iubitor-de-fluturi.
câteodată simt că o să-mi explodeze inima, că n-o să mai suporte atâtea schimbări de grade într-un timp atât de scurt. sau că într-o bună zi o să plece, pur și simplu, la plimbare și o să uite să se mai întoarcă acasă...era aproape 1pm când mi-am luat puloverul verzui pe mine și i-am zis domnului Benveniste că nu-mi mai pasă! (bine, în sinea mea, îl rugam și să mă ierte, doar știe că acum îmi place lingvistica) că o să recunosc eu cumva timpurile verbale și persoanele și perspectivele alea și câteva rânduri tot o să încropesc. doar stiloul cel magic mă însoțește pretutindeni!... m-am calmat, am respirat, am mai privit câteva secunde ploaia și am văzut o fotografie zăpadică ivindu-se pe sub ușă. apoi un plic alb. apoi un plic maroniu, căruia a fost musai să-i deschid pentru că era prea dolofan (datorită stelelor, în mod sigur). după ce am despachetat gândurile bune, avalanșa seria a doua....am elucidat și misterul scrisorii L (bănuiam eu că Zâna bună a copt ceva despre care nu știam). mi-am liniștit bătăile inimii citind cuvintele calde aduse de steluțele albastre și povestea minunată despre „calea unei vinete” de la cea mai dragă literatistă de acasă. avalanșa seria a treia la Bossuet. câțiva stropi de ploaie, pe urmă avalanșa seria a patra înainte de intrarea în amfiteatru. când am primit tratatul despre toleranță al lui Voltaire eram deja „zen”. oare-mi dădeam seama că era ultimul examen la franceză pe care-l aveam la Dijon? poate că nu prea...tot ce mai știu e că la ora 4pm neapărat a trebuit să iau în brațe pe cineva! și slavă Domnului! că ea s-a întors copil fericit de acasă și mi-a împărțit din „fluturi”... când am văzut-o sărind (țopăind de-a dreptul, în plină stradă) fericită după ce și-a cumpărat, la rându-i, azi stilou argintiu, mai că nu-mi venea să cred. avalanșa seria țâșpe pe ziua de azi. musai? musai, doar a fost luni!
pies: hai să-ți las o ghicitoare: „eu zic una, tu zici mai multe!” ce-i? dacă te frământă și chiar nu găsești răspunsul, să întrebi un copil de clasa întâi!