„Îmi place cum miroși!”

...

Nu, nu-mi era adresată mie replica! E numele spectacolului de teatru de la care tocmai m-am întors mirosind a... pufuleți și-a vânt. Bate hainul de cred că, de-ar putea, fără ferești cu totul am rămânea. Cu pufuleții e vechea-nouă poveste: „E vineri și te văd mâncând pufuleți și, da Georgi, ai face bine să te scuturi, că te-ai umplut toată de firimituri pe haină!” Sibiul miroase a stele. Venind spre casă le-am privit zâmbind și gândindu-mă că tare norocoși mai suntem că încă ne putem bucura de ele...Am învățat încă un cuvânt inexistent în seara asta. Se pare că și actorilor le place să se joace cu ele. „A dezîntâmpla”. În două cuvinte: meritoasă comedia! Acum te rog să mă ierți că mereu trec dintr-una într-alta... Dacă nu rămân repetentă (ceea ce, într-o mică-mare măsură mi-ar conveni), la vară termin școala. După aceea îmi cumpăr cort și alți bocanci și mă angajez contemplator-de-stele undeva departe. Sau îmi împletesc un coș din nuiele și mă fac poștaș-florar-și-fotograf-de-Bucurie. Glumesc, teatrul e de vină... Poate că oamenii mari își fac griji ce-o să fac „după”. Deocamdată aștept și încerc să mă adun, altele-mi sunt prioritățile. Poate ar trebui să le răspund că vreau să rămân copil. Știu că are Cineva grijă să-mi fie bine și să-mi găsesc locșorul, rostul și sufletul-pereche... Da, da! Îmi place cum zâmbești!

ciucure

...

„eu nu o cunosc pe G. [...] și să știi că nu e deloc groaznică, numa un pic la început...”

ieri-alaltăieri mă gândeam că, uite, trece Gerar și nu m-am îndrăgostit deloc luna asta. no și azi, ce să vezi? minune! îl văd că vine tiptil tiptil, se așază în fața mea și-mi zâmbește cât poate el de larg. așa cum zâmbeam și eu când aveam doi-trei ani. a fugit hoțomanul înapoi, apoi a mai venit de vreo două ori, nu care cumva să-i uit bucuria... cum să uit, când inima-mi era luminoasă de numa-numa?

epi-goană

...

uneori folosesc de prea multe ori cuvântul „uneori” și nu prea înțeleg nici eu de ce. alteori îl înlocuiesc cu „câteodată”, dar de scăpat de el tot nu scap. exact în clipa asta mă duce cu gândul la poezia Balada singurătății, cea cu „uneori în zi încap ore mai multe”...cum-necum, nu despre el voiam să scriu azi. numai că mi-a furat introducerea și-am adăugat paranteza. 

îmi era dor de amfiteatrul 41 al domnului Doinaș. și de Sibiul acoperit de o păturică albă, chiar dacă dedesupt e derdeluș și simt că merg ca un pinguin. de scrisoare timbrată pentru cutia roșie. de lumina și căldura Casei. de liniștea pe care doar acolo o găsești. de întâlnit („întâmplător”) și îmbrățișat oameni vechi  pe stradă. de mâncat pufuleți pe centru (cu riscul firimiturilor de pe palton și al degețelelor înghețate). de băut un ceai cu cineva drag (fie el „Sweet November”- el, adică ceaiul). de toate lucrurile mici care îmi aduc inimii un zâmbet mare....

pe scurt: tot ce voiam să scrijestez era că uneori pare că nu se întâmplă nimic, iar alte dăți lucrurile se mișcă într-o viteză nebună. uneori îmi pare că aștept un veac în singurătate, iar alteori iubesc nemăsurat într-o singură secundă. câteodată uit de rost, alteori mă pierd în paranteze. și mai pe scurt: nu e nici despre „câteodată”, nici despre „uneori”...

patru

Dragă cititorule-copil-drag,

     Nu ai memoria zilelor de naștere, știu. Stai liniștit, nu m-am supărat deloc. Sunt fericită doar că alzheimerul meu infantil nu a fost prea acut și mi-am amintit măcar eu de dată. Ei bine, azi am împlinit patru ani de cutie. Nu am sărbătorit cu tort, căci mi-a ținut companie cursul  de Anglo-American Literary Criticism;  printre portocale și eugenii, am zâmbit totuși cerului și celor câțiva fulgi diafani care dansau într-o voioșie leneșă afară...

       Multe gânduri de așternut nu am, voiam doar să-ți mulțumesc. Pentru că ești acolo pentru mine. Pentru că surâzi atunci când vezi că mă comport sau mă exprim ca un copil care devine din ce în ce mai copil, nu ca un unul care albește...Pentru că mă îmbrățișezi și mă asculți, pentru cum zâmbești, pentru cine ești. 

      Nu mă opresc aici, e mereu loc pe câmp de un ochiul-boului....

cu mult drag și gânduri bune,

G.

duminica din copilărie

 pe locuri, fiți gata... că Georgi tot în momentul nepotrivit face poza :)

 toată lumea vrea să-i fure ciucea Tâlvanei :)

 ...

ne-a acoperit, Doamne, zăpada, mult-așteptata pătură albă....

mai știi duminicile ălea de altădată, când ne adunam cu mic, cu mare? când râdeam o după-amiază întreagă, mâncam prăjituri coapte în cuptor și timpul parcă se oprea în loc? nu i-am spus niciunuia dintre ei, dar azi mi-a crescut sufletul de bucurie revăzându-i. trebuie că după toate duminicile singuratice petrecute în orașul muștarului, aveam nevoie să mă înconjor cu bucuria lor. la mulți ani, puiule drag! și azi și mâine, și întotdeauna! să ne crești mare și să continui să ne umpli zilele cu drăgălășeniile tale! 

 mulțumesc, oameni dragi! mulțumesc și ție, băiatule-cu-bube-de-cacao, pentru plimbarea cu sania!

stingerit

...

fără „h”. stingerit de betegeală. nu-i bai: te împachetezi din nou, lași ciuboțica cu ghiocei pe birou și pleci. știi că leacu-i acasă. aici trec toate. spuse și nespuse. hapciu! tu copilă, ți-am zis doar să nu mergi în grădină cu papucii de casă! ui că i-ai umplut de zăpadă! eu aș fi scris direct 8. ar fi fost mai simplu. ningeeee!!! hai să vedem ce face căsuța! vezi că a acoperit-o tata cu tablă înainte să plece. prima întrebare când am văzut poeziile: de ce „Carte de despărțire”? depinde câtă făină pui: uneori ies mai dolofane, alteori mai brioșe. a dulce miros oricum mereu. și-a cocos. friptură nu știu să gătesc, dar mai e vreme să învăț. unde-oi fi rătăcit cablu aparatului? oh, baby baby, it's a wild world....magic fm, el cântă în bucătărie mereu. copiii se scrie cu trei de „i”. citești întâi în gând, abia pe urmă cu voce tare. n-am mâncat niciun cățel de usturoi, sper să treacă și fără. toate ca toate,  dar săptămâna viitoare nu mai umblu pe stradă în pulover. despre Criticism ce să-ți spun? o cană de cafea și-om vedea! bine, ai voie: privești câteva minute dansul fulgilor, apoi gata! Lecture IV. cât de groaznică poți să fii să citești un singur curs în trei zile?

gepciu!

...

zilele astea am despachetat, reîmpachetat și resortat lucrușoare. am schimbat trei case în patru zile și am dormit tot iepurește. acum am revenit în orașul meu de suflet, la acasă-cel-de-împrumut-cu-pereți-portocalii (care o să prindă viață cu fotografii și o să se îmbrace cu citate după ce cumpăr hârtie-tapet). toate-s vechi și nouă toate și aici. parcă omuleții mei dragi au adunat atâtea și atâtea povești de împărtășit, încât simt că-mi va mai lua ceva timp până să recuperez tot. sfârșitul ăsta de gerar e, de chiar-chiar, un nou început... mi-am dat seama că atunci când te muți primul lucru cu care trebuie să te (re)obișnuiești e modul în care se încuie și se descuie ușile și forma chiuvetelor. ciudat, dar chiar asta m-a uimit azi! strănutul o fi tot de la mutat. măcar bine că există Micul Prinț și oameni care nu au nevoie de motive pentru  a te lua în brațe. hmm, o fi de la dormitul iepurește și de la mutat... gepciu!

m-am adunat cu oameni buni...

Cu mult drag,

 pentru

Adela, Andreea, Delia, Denisa, Emma, Ioana, Maria, Oana, Simo, Sonja

...

1:17 am. Luni dimineața. Am ajuns acasă. Acum câteva ore cei dragi veniți în vizită mă întrebau dacă sunt obosită. Le-am răspuns sincer că nu. Acum nu mai știu, oi fi. Deși, nu mai simt deloc. Nu mai simt nimic. Sunt doar fericită, m-am întors acasă… Habar n-am cum se manifestă pentru alții „depresia post-Erasmus”, și nici în ce măsură cresc înlăuntrul meu simptomele acestei boli. Știu doar că experiența dijoneză de patru luni jumătate m-a schimbat enorm. Știu că prin „exilul” acesta s-au mutat cărămizi în sufletul copilului care am devenit. Știu că am învățat lucruri importante despre viață și despre oameni. Știu că nu degeaba am fost luată în brațe așa strâns la plecare și că tot cu rost mi s-a spus că de acum „începe o nouă etapă în viața mea, în care trebuie să mă bucur și să cresc”. Știu că am cunoscut oameni minunați de la care am simțit ce înseamnă să dăruiești iubire chiar și atunci când nu primești. Să îți ceri iertare și să continui să ciocănești la uși mai ales atunci când dinăuntru nu primești vești. Dacă de acum n-o să mai scriu pe blog zi de zi despre copilul-iubitor-de-fluturi, despre „catedra de franceză” și despre toți ceilalți copii  minunați care mi-au înseninat viața acolo, nu înseamnă deloc că voi uita amintirea momentelor frumoase împărtășite. Poate nu vor mai fi descrieri concrete, ci mai degrabă învățăminte adunate pas cu pas, care (știu prea bine) vor începe să se reverse când treptat, când avalanșic zilele, săptămânile, lunile care urmează….Celor care mă vor întreba, le voi răspunde din tot sufletul că experiența Erasmus merită gustată în timpul facultății! În primul rând pentru că te schimbă și îți lărgește orizonturile! Te ajută să înțelegi că visurile nu sunt imposibil de îndeplinit când îți dorești cu adevărat. Cel puțin, îmi place să cred că așa s-a întâmplat în cazul meu. M-am întors cu aceleași năravuri, dar cu mai multă motivație și dor de omul frumos, de bucurie și tradiție…

Mulțumesc, copii dragi!

au revoir, Dijon...

mie.joi.vin.

...

„toate-s vechi și nouă toate”. miercuri trebuia să fie pentru domnul Eminescu la Châlon 137, dar s-a transformat în mâncat minunate-eugenii-Mary-cu-cremă-de-un-deget, pufuleți Gusto și pufarine, băut ceai elephant și împărtășit frânturi de povești. de la Iași, Craiova, Oradea, Slatina și Sibiu, toate povești românești. joi la Buffon 404, tot despre cești. măcar zâmbete și veselie prin viu-grai, dacă din scrisori nu citești. vineri dimineața termos cu infuzie de lămâie în locul preferat din Dijon, ultimă plimbare pe străzile centrale, „falafel” și bagaje, melancolie de perete dezgolit de amintire și seara a doua surpriză cu Micul Prinț…

à demain donc!

Pour Sonja

...

tout ce que j'ai vu, tout ce que j'ai vecu, tout ce que j'ai senti... c'était magique, ou chouette, comme on dit toujours à Dijon! on s'est rencontrés hier, on a passé cet après-midi ensemble, et on va se revoir demain…oui, le temps passe si vite, qu'on va se revoir demain… quand on découvre que la vie est vraiment belle,  pourquoi les choses doivent finir? pourquoi ce sentiment bizarre qui accable le coeur? oui, je me suis sentie bizarre hier, et encore plus bizarre aujourd'hui. le „chez moi” me manque énormément, mais, quand même, je sens qu'une partie de ce que je suis devenue va rester à Dijon…le temps passe si vite, que la prochaine rencontre va être demain. en effet, l'éternité c'est demain. aujourd'hui est maintenant, et l'éternité est toujours le demain… c'était jeudi et j'ai reçu Le Petit Prince en français. je suis vraiment heureuse pour tout ce qu' on a partagé…il faut toujours prendre congé comme si la prochaine rencontre serait demain. à demain donc!

e bine să ai mereu un ghem de rezervă pus deoparte

...

une dissertation à la française, dacă-ți place*. en anglais aujourd'hui, așa ca de încheiere. essay question: in what way are co-operation and compromise at the heart of the political system in the US?  develop thought and be precise! da', cum să nu! exact asta am făcut! o să creadă proful că a primit foaia unui copil de clasa întâi... de ce mă simt adesea ca o prostuță în fața foii de examen? și oare de ce toată lumea umple pagini, în timp ce eu îmi storc creierii pentru câteva paragrafe scurte? măcar de-ar fi fost concise și clare, asemenea ideilor lui Sherlock… e ciudat când se termină totul. tare ciudat sentiment! de asta e bine să ai mereu ceva de făcut. să îți ții mintea ocupată, să găsești alte și alte planuri, alte și alte visuri de croit. e ciudat să nu ai nimic de făcut, fie și numai pentru o oră…

* traducere mot à mot pentru expresia franțuzească  s'il te plaît, făcută de copilul-care-iubește-pisici-și-bunici

ție ce îți înseninează sufletul azi?

iată întrebarea care mi-a furat primul zâmbet al zilei! 

oamenii minunați care mă înconjoară și care-mi dăruiesc minuni zi de zi. oamenii care-mi suportă nătângiile și încăpățânările. oamenii care mă fac să zâmbesc. oamenii care mă ajută să-mi uit supărările și să merg cu speranță înainte. oamenii care iubesc „îmbrățișările de urs”. oamenii care-mi trimit scrisori sau simple bilețele de „Noapte bună! Îngerașii să fie cu tine!”. oamenii care au încredere în mine și vor să-i ascult. oamenii care nu m-au uitat după ce m-am înstrăinat. oamenii care mă tachinează pentru că țin la mine și-mi fac vizite inopinate ca să-și împrospăteze memoria „mon visage-ului care regardează urât” câteodată. oamenii care-mi scriu mesaje cu „dor mare monstruos”. oamenii care așteaptă „să apar pe-acasă”. oamenii care înainte de examene beau ceai ca să-și uite febra.  oamenii pentru care am deschis cutia asta ca să mă reîncarc cu energie. toți oamenii care-mi sunt dragi și pe care-i port mereu în inimă și clipă de clipă în gând: ei sunt cei care-mi înseninează sufletul azi!

mă uit cum plouă ianuarie

...și beau elephant cu gust de mere și scorțișoară, ceai proaspăt primit de la copilul-iubitor-de-fluturi.

câteodată simt că o să-mi explodeze inima, că n-o să mai suporte atâtea schimbări de grade într-un timp atât de scurt. sau că într-o bună zi o să plece, pur și simplu, la plimbare și o să uite să se mai întoarcă acasă...era aproape 1pm când mi-am luat puloverul verzui pe mine și i-am zis domnului Benveniste că nu-mi mai pasă! (bine, în sinea mea, îl rugam și să mă ierte, doar știe că acum îmi place lingvistica) că o să recunosc eu cumva timpurile verbale și persoanele și perspectivele alea și câteva rânduri tot o să încropesc. doar stiloul cel magic mă însoțește pretutindeni!... m-am calmat, am respirat, am mai privit câteva secunde ploaia și am văzut o fotografie zăpadică ivindu-se pe sub ușă. apoi un plic alb. apoi un plic maroniu, căruia a fost musai să-i deschid pentru că era prea dolofan (datorită stelelor, în mod sigur). după ce am despachetat gândurile bune, avalanșa seria a doua....am elucidat și misterul scrisorii L (bănuiam eu că Zâna bună a copt ceva despre care nu știam). mi-am liniștit bătăile inimii citind cuvintele calde aduse de steluțele albastre și povestea  minunată despre „calea unei vinete” de la cea mai dragă literatistă de acasă. avalanșa seria a treia la Bossuet. câțiva stropi de ploaie, pe urmă avalanșa seria a patra înainte de intrarea în amfiteatru. când am primit  tratatul despre toleranță al lui Voltaire eram deja „zen”. oare-mi dădeam seama că era ultimul examen la franceză pe care-l aveam la Dijon? poate că nu prea...tot ce mai  știu e că la ora 4pm  neapărat a trebuit să iau în brațe pe cineva! și slavă Domnului! că ea s-a întors copil fericit de acasă și mi-a împărțit din „fluturi”... când am văzut-o sărind (țopăind de-a dreptul, în plină stradă) fericită după ce și-a cumpărat, la rându-i, azi stilou argintiu, mai că nu-mi venea să cred. avalanșa seria țâșpe pe ziua de azi. musai? musai, doar a fost luni!

pies: hai să-ți las o  ghicitoare: „eu zic una, tu zici mai multe!” ce-i? dacă te frământă și chiar nu găsești răspunsul, să întrebi un copil de clasa întâi!

cel mai iubit dintre buffoni

Pentru toți copiii care-mi amintesc că viața are gust...

...

„vezi nebuno că azi-noapte am visat că erai în autogară și nu voiau ăia să te ia din cauza bagajului.” nu-i bai:  ieri am fost ultima dată la depozitul de cărți, așa că va trebui să reușesc cumva să le împachetez pe toate și să mai fie loc în geamantane și pentru turtă dulce și muștar...amintirea de ieri a domnului Hugo va rămâne oricum mereu sursă de zâmbet. „dacă nu vii tu la ciorbă, vine ciorba la tine...” chit că stau la etajul patru. chit că și aici se fură bicicletele și dinozaurii nu pot fi la fel de binedispuși ca de obicei...

 învățătura de azi și de ieri: ce bine că mai există și oameni care iubesc pe lume! că de n-ar fi fost ei, sigur mulți erau acum la numărul trei....

Victor Hugo ar fi mâncat piftie?

...

parcă a trecut un deceniu de acum trei săptămâni și o viață de când am venit aici...bine, într-un fel chiar așa și e! Dijonul m-a transformat într-un alt om. nu neapărat cu năravuri mai bune (deși asta ar fi de dorit), dar într-un copil care a înțeles importanța lui acasă și a oamenilor minunați care trăiesc simplu și frumos în colțișorul lor de lume. întoarcerea copilului-iubitor-de-fluturi a fost pentru mine încă o dată dovada faptului că există minuni și că Doamne Doamne ni le dăruiește exact când avem nevoie de ele. pur și simplu, îmi venea să țopăi de bucurie pentru ea! apoi, mai sunt și ceilalți omuleți dragi care mă învață zi de zi că trebuie să fiu mereu „suriantă” și recunoscătoare, chiar dacă pe dinăuntru e uneori furtună....cu fiecare clipă care trece, mă gândesc că o să-mi lipsească atmosfera asta de primit-pufuleți-la-unu-noaptea-și-vizite-de-ceai-și-scrisori-sub-ușă-și-urarea-cu-îngerași-din-fiecare-seară-de-dinainte-de-culcare, că o să-mi fie dor de campus, de păzirea soarelui dimineața cu ceaiul în mână, de tramul cassis și de colțișorul cu fotografii pe perete de la 404... Dijonul m-a transformat într-un alt om. habar nu aveam unde vin, dar am primit mult bine în acest Sibiu franțuzesc. nu-l merit, dar mă gândesc că Doamne Doamne a vrut să-mi spună ceva prin toate acestea... 

dacă tu sinus, eu parabolă...

...

cum-necum, experiența mea de Buffon 404 la Dijon se cam apropie de final (semn și faptul că azi am primit ultimele XLIX, LI și LII petice din plic maroniu ale lui 2013). încă o săptămână, două dinozaure, și-apoi gata! am încărunțit destui oameni aici, musai să mă întorc la cei care-mi suportă „îmbrățișările de urs”...chiar, Zână bună, cum vine asta? și oare ca-n citat să fie cu insociabilitatea? în ce privește puștii care citesc povești din cărți invizibile, abia aștept să-l regăsesc pe al meu. pare-mi se că mă așteaptă cu un desen cu lalele mov. de unde până unde, habar n-am! poate din lipsă de zăpadă... până una-alta, azi e vineri și sunt fericită. gramatica a trecut cu bine, datorită pufuleților Gusto primiți printre pleoape adormite la 1am...

fără cu.cu fără

culege din sunete-un semn

și din tăcere adevărul...

fără semne de punctuație, fără zahăr, fără vorbe, fără gânduri, fără griji și fără frici... cu ceai, cu liniște, cu cântec, cu răbdare, cu nădejde de rost...fără cuvinte, dar cu bucurie de viață!

viața e despre oameni și despre cum să iubești

pentru trei copii pe care-i iubesc

în decembrie, copilul-iubitor-de-fluturi m-a văzut înaintea unui curs supărată. eram dezamăgită din cauza unei traduceri pe care o cam făcusem varză-călită. ea, cea care trebuia înțepată de obicei ca să se adune, m-a privit blând și mi-a spus: „tu pentru așa ceva te necăjești? dar Georgi, un singur examen e important în viață...și știi prea bine la ce mă refer...” apoi m-a îmbrățișat, m-a privit blând și a plecat să-și cumpere pâine prăjită. abia acum am înțeles cu adevărat rostul cuvintelor ei. viața îmi descoperă din ce în ce mai mult că oamenii sunt singurul lucru pentru care merită să lupți. că un prieten adevărat valorează INFINIT mai mult decât toate notele de 19 (francezii sunt mai cu moț decât noi, notează totul /20) pe care le-ai lua dacă ai sta zi și noapte cu nasul în cărți. că până la urmă să fii om înseamnă să trăiești printre oameni. să-ți pese de ei. să fii „egoist”! să bați la ușă ca o vijelie când sufletul dinăuntru crede că nu vrea să-ți deschidă, dar tu să insiști pentru că știi că răspunsul de „sunt bine, serios” e cât se poate de neadevărat. dinozaurul și copilul-iubitor-de-bunici-și-pisici înțeleg întru totul la ce mă refer... eu îi sunt recunoscătoare lui Doamne Doamne că mai există astfel de oameni. oameni vii printre oameni. oameni care întind mâini de ajutor celorlalți. oameni care dăruiesc și iubesc. fără „dacă...” și fără „să vedem, poate după ce mi-e bine mie o să-mi amintesc și de tine...”. e greu să descoperi că viața de copil mare aduce multe responsabilități și că, să găsești jumătatea aia perfectă e câteodată o luptă teribil de dureroasă. rămân totuși la ideea mea: că pentru fiecare Doamne Doamne a creat sufletul-pereche care să ne desăvârșească. și că o să-l găsim exact la momentul potrivit! e răscolitor de greu să aștepți, să te întrebi de ce (aparent) altora le e atât de ușor, și uneori chiar te gândești că e prea mult pentru tine...apoi se întâmplă să vezi că, de fapt, în jurul tău sunt oameni care poartă o cruce mucenicească și, totuși, rămân demni. viața e despre oameni și despre cum să-i iubești...

zâmbet de gerar

...

 îmi place să fotografiez obloane și flori, plicuri și cești... însă dincolo și mai presus de toate aceste micutisme, fotografia păstrează amintirea oamenilor dragi, furnicile vii care ne colorează și ne înfrumusețează zilele. am căpătat și aici copii minunați, care mă învață iar și iar că cel mai frumos lucru este a dărui. a dărui cu inima deschisă. a dărui necondiționat, neîncetat și a ciocăni rugina până se roade...mulțumesc! pentru zâmbet, pentru călătorie, pentru bagheta franțuzească...și mai ales pentru că îmi sunteți aproape!

amărâtul Aricel

muzichie. dacă sunt bine? da' cum să nu? doar mănânc toată ziua brânză cu mucegai și beau întruna ceai după ceai...în raftul de sus al dulapului pitic de lângă peretele din stânga al mobilei de sufragerie. acolo să cauți blocurile. acolo e de găsit și „amărâtul Aricel”. azi e despre el. despre plecări. despre scări și despre ploi. despre doruri și visări...

iar ai plecat departe. oare mai poți? oare nu ți s-a urât după atâția și atâția ani? de ce n-o să fii și tu acolo să mă iei în brațe peste două săptămâni? „puiul meu e bun și tace...”.  bine măcar că ai citit povestea cu scara. poate ți-a furat un zâmbet amintindu-ți de poznele prin care ți-am dat de atâtea ori palpitații. plouă molcom. plouă agitat...am terminat azi în cele din urmă povestea lui Rachel, dar inima și din cauza ei mi-a trepidat. mi-e dor de camera de acasă și de camera de la Sibiu. după ce te întorci, poate mergem să cumpărăm o găleată de vopsea să diluăm portocaliul în verde pal. o să găsesc și-un ghem mare de ață pe care să agăț noile fotografii. mi-e dor să coc dolofane și să aud povești de clasa întâi. nici nu mai știu cum miroase o plăcintă proaspăt scoasă din cuptor. oare chiar am devenit o străină? un arici, un „Țepoșilă”? plouă curat. aaa, da! apoi să pictez un dulap alb și să-l umplu cu toate cotoarele pe care le-am adunat și care abia-și așteaptă rândul la depănat. „amărât e Aricel, a căzut un măr pe el...”. mi-au lipsit creioanele colorate aici; chiar și pentru cele câteva pete de pe plicuri. oare ți-am zis că înainte de Crăciun am spart cana cea dragă cu flori verzi pe care o aveam din clasa a XI-a și pe care am purtat-o cu mine peste tot? pare întreagă, dar s-a crăpat... lecția e că viața merge înainte! cu alte căni cu flori, alți oameni, alte visări... uneori plouă molcom, alteori agitat. plouă însă de fiecare dată curat...dacă întrebi, vin și răspunsurile. plouă curat...

poartă-se copilul bine?

pentru Dinozaur

 și 

pentru copilul-iubitor-de-bunici-și-pisici

vizita la creperia lui Lamartine a fost, mai mult decât clătită delicioasă și pufoasă, o lecție de viață pentru groaznica de mine. de când cu lunile de lipsă a moralei ținută de Sherlock, am cam uitat că trebuie să fiu mai puțin „pătrată” și mai „deschisă” către oameni.. dar asta am încercat și încerc zi de zi. dacă mi-ai cunoaște inima pe dinăuntru, ai putea înțelege că nu sunt doar vorbe în vânt de ianuarie... ce să fac dacă uneori nu pot exprima neam ceea ce simt și aleg să tac? asta nu înseamnă că sunt pe altă planetă, doar că, văzându-i și analizându-i pe toți, adun și filtrez întreaga dulceață în borcanul inimii mele, rezultatul fiind, involuntar, de neînțeles... când am aflat că din cauza unui „deocamdată” zis într-o doară nu a putut dormi de la începutul anului din cauza mea, nu doar că am rămas fără cuvinte, dar parcă pentru câteva secunde m-am oprit din respirat... știi, e  foarte important ca  oamenii dragi să-ți spună ceea ce simt. iar dacă țin la tine cu adevărat, o să facă asta, cât de greu le-ar veni. o să te ia deoparte, și-o să te întrebe dacă ceea ce au crezut e, într-adevăr, așa. o să-ți spună că nu-i bine să fii „pătrată”, că trebuie să devii o țâră mai altfel. săraca mama, de câte nu m-a certat! de fiecare dată când încerca să-mi spună, fugeam și-mi astupam urechile. bineînțeles că tot pe-a mea o țineam! înainte de vacanță, până și pe copilul-iubitor-de-fluturi am reușit să-l fac să-mi spună că sunt „nașpa” când fac pe încăpățânata. sper că Dinozaurul și copilul-care-iubește-bunici-și-pisici au înțeles că am vorbit SERIOS când le-am spus că nu e doar Ionuț, ci sunt zeci de oameni dragi pentru care voi continua să visez (nu pot- asemenea doctorilor care saltă zece scări deodată după ce vin de la operații și-ți spun că peste un an luna va fi atât de aproape încât întinzând mâna să o poate oricând prinde- să strig sus și tare ce-mi doresc, dar visul există și în fiecare dimineață când mă trezesc zâmbesc cu gândul la el)... știu că o să încărunțiți încă două săptămâni, dar vă rog să mă mai iubiți. dacă nu, mai vine din când în când lupul prin sat...

cu mult drag, 

pentru copilul care a mai întinerit azi un anișor, pentru „scriitorul stângaci, însă cuprins de dorința de a-mi transmite un gând bun” de la care am primit o  neașteptată minunată scrisoare, pentru cele două costume negre care m-au vizitat și m-au scos la plimbare la lac, pentru Zâna bună căreia-i plac fotografiile cu copaci, pentru Spiridușul care mi-a înveselit dimineața de joi, pentru literatista care mi-a trimis poezia „Lună în câmp” și, bineînțeles, pentru tine. dacă deschizi cutia asta căutând un gând bun... 

„Dumnezeu se ivește de pretutindeni, în fiecare.” (Savatie Baștovoi)

cozonacul cu lapte de la care am lipsit

Găbud, Tabăra de Crăciun 2013- fotografie: fata cu părul de aur

Ți-am mai povestit despre drăgălașii care mă înveselesc cu a lor BUCURIE venită din suflet de dobe (sau din dobe de suflet) și ale căror colinde le-am ascultat iar și iar, zi de zi, încă din 15 noiembrie. Azi-dimineață primit-am urarea taberei de iarnă din acest an, și m-am distrat copios. Bucuratu-m-am că la fel de năzdrăvani „otesiști voinici” or rămas și că or căpătat între timp și câțiva băieți...Amu, după ce mă întorc, promit să recuperăm!

când iubești, găsești

„Folclorul este, în raport cu arheologia, o ciudată mină de suprafață. Nu trebuie să sapi să lipești, să reconstruiești și să identifici. În folclor obiectele sunt toate noi, dar turnate în tipare vechi, milenare.”

„Poporul român a deprins formula din cauza adversităților istorice. În creația lui este uluitoare rima, neîntâlnită în civilizațiile moderne, între costum și decorația interiorului. Cămașa se prelungește în pernă, în cusătura de pat, în scoarță și cergă, în semnele geometrice care coboară de pe mâneci și ajung pe linguri, pe oale, pe uneltele cu care se prelucrează lâna.”

„Dacă costumul lărgește orizontul istoric, el aruncă tot atâtea lumini în direcția caracterului și trăsăturilor minții poporului care i-a dat naștere.”

                                                                                                              (Mircea Malița)

...

de printre sutele de rafturi, un zâmbet larg vine într-un suflet spre mine și-mi zice: „Georgi, asta e pentru tine!” dacă îți spun că am găsit cartea la depozitul dijonez, mă crezi? azi am început s-o răsfoiesc, și e o comoară! ciudat e cum am ajuns să iubesc ceea ce înainte mi se părea ridicol și „însorsomător”...poate minunat e totuși un cuvânt mai adecvat.

hai să luăm în brațe anul!

4:59 am. cam de vreo cinșpe minute zice-se că s-au împărțit pijamalele la Vauban. bineînțeles că eu iar nu mă pot așeza în pat înainte de a tasta două-trei cuvinte. un nou început la Dijon, alături de copiii români pe care sigur nu „întâmplător” i-am întâlnit. tare aș vrea să-ți pot povesti despre bunicile nebune care se căsătoresc de opt ori, sau despre cum câteva litere care voiau să meargă la facultate la Cluj au rămas fiecare în orașul lor cel mic și Erasmusul le-a intersectat cărările, sau cum să vinzi un aparat de purificat aerul din casă, sau despre Hector-cel-paranoic-și-mereu-plin-de-pansamente pe care îl cunoaște tot campusul (în afară de mine) cu același tâlc care mi-a alungit obrajii de râs. teamă mi-e însă că n-o să pot...ca să nu uit, am mâncat în seara asta, pe lângă tradiționala brânză cu mucegai și delicioasele macarons, un melc. nu credeam c-o să îndrăznesc, dar deocamdată nu am pățit nimic. abia adineauri mi-am dat seama că la miezul nopții nu mi-am pus nicio dorință. mai am voie, dacă încă mai sunt stele pe cer?