...
„Luă șevaletul, vopselele, pânza și pensulele și porni în grabă spre coliba lui De Groot. Nu găsi pe nimeni acasă și se apucă să schițeze în creion interiorul odăii. Când se întoarseră de la câmp și se așezară să-și mănânce cartofii fierți, cafeaua și slănina, Vincent rupse hârtia, își potrivi pânza și nu se mai opri din lucru până nu plecară cu toții la culcare. Se întoarse apoi la atelier și continuă să lucreze toată noaptea la tablou. Odată cu ivirea zorilor, adormi. Când se trezi, își privi pânza și, scârbit, o aruncă în foc. Porni iarăși spre casa lui De Groot.
Învățase de la vechii maeștri olandezi că desenul și culoarea formau un singur trup. Cei din familia De Groot ședeau la masă, așa cum făceau în fiecare zi, de când lumea. Vincent ar fi vrut să arate limpede pe pânza lui că acești oameni care-și mâncau cartofii sub lumina lămpii săpaseră pământul cu aceleași mâini pe care acum le vârau în castron; tabloul trebuia să sugereze și munca brațelor lor, datorită căreia își câștigau cinstit hrana.” [pag. 342]
„ A doua zi de dimineață își aruncă iar pânza. Un simțământ de furie și de neputință puse stăpânire pe el. Mai avea doar zece zile. De plecat, trebuia să plece din Nuenen; nu mai putea să îndure. Dar să plece înainte de a-și îndeplini făgăduiala față de Millet? Seară de seară se ducea la De Groot. Lucra până când ai casei cădeau răpuși de somn. În fiecare seară încerca noi amestecuri de culoare, felurite nuanțe și proporții; dimineața își dădea seama că greșise, că nu izbutise să se realizeze pe deplin.” [pag. 343]
„ Sosi și ultima zi a lunii. Era istovit, la capătul puterilor, în ultima vreme trăise fără somn și aproape fără mâncare. [...] Lucră ore întregi, fără întrerupere. Gazdele lui îl înțelegeau. După ce terminară cina, rămaseră la masă, vorbind încet, în graiul lor țărănesc. Vincent nu-și mai dădea seama ce picta. Azvârlea pensula fără să se gândească, aproape că nu știa ce se petrece între mână și șevalet. Pe la 10 toți picau de somn; el însuși era vlăguit. Dăduse tot ce putea. Își strânse lucrurile, o sărută pe Stien și-și luă rămas bun de la toți. Se urni anevoie spre casă, prin noapte, târându-și picioarele în neștire.” [pag. 343]
„Pictă totul în culoarea unui cartof prăfuit, fața de masă murdară, peretele afumat, lampa atârnând de grinzile grosolane, Stien servindu-l pe tatăl ei cu cartofi fierți, mama turnând cafeaua neagră, fratele ducându-și ceașca la buze; pe toate chipurile, pașnica, resemnata acceptare a modului în care sunt rânduite lucrurile.
Soarele răsări și o rază de lumină se strecură prin fereastra odăii. Se sculă de pe scăunel. Simțea o liniște și o adâncă împăcare. Frământarea ultimelor douăsprezece zile se risipise. Se uită la tablou. Mirosea a slănină, a fum și a aburi de cartofi. Zâmbi. Pictase propriul lui Angélus. Izbutise să prindă ceea ce nu piere în ceea ce piere. Acum țăranul din Bradant nu va mai muri niciodată.” [pag. 344]
[Irving Stone, Bucuria vieții]