...
Era dimineață, aproape ora unsprezece. Mă pregăteam să plătesc cărticica frumos ilustrată cu „Alice în țara minunilor” luată pentru picolina aniversată ieri, când am văzut o siluetă cunoscută analizând atent noutățile de pe raftul din stânga. L-am bătut ușor pe umăr pe domnul profesor, care m-a îmbrățișat imediat cu optimismu-i caracteristic. [ Cunoscându-l pe Sherlock de atâția ani, nu pot decât să constat că se adeverește foarte proverbul românesc cu „Așchia nu sare departe de trunchi.” ] Nu e nevoie de cuvinte vaioase, eufemistice, ori mai știu eu cum, simți când un om se bucură să te vadă. Răzbate din întreaga lui ființă acest lucru... În cele câteva minute în care am schimbat două-trei idei despre cum-să-ai-totuși-nădejde-și-prin-tinerețe-să-te-lupți-să-răzbați-în-România mi s-a reclădit din temelie starea. Nu că înainte n-aș fi fost bine, dar lumina de pe chipul acestui tată mi-a sădit un soi de nou avânt înlăuntru, de elan care-a rămas cuibărit acolo întreaga zi, iar spre final a prins aripi de povcești. E o rază care nu poate să nu mă entuziasmeze, doar cuprinde tot ceea ce mi-e drag... Iată un vis mare, spre care să ne zorim împreună!