...
oblonul verde
[ Sibiu, Piața Schiller, 21 Gustar 2015 ]
astăzi a fost bun prilej să-mi dau seama că nicio zi nu seamănă cu cealaltă. ca și oamenii, de altfel... n-am mai fost la fel de joioasă și mi-am conștientizat încă o dată incapacitatea de a iubi. poate nu ar fi complicat, dar mi-e imposibil să explic de ce acest simțământ. și oarecum e mai bine să rămână așa, ambiguu. zilele astea își caută rând și o carte de eseuri aparținând domnului Andrei Pleșu, „Frumusețea uitată a vieții”. am găsit azi două fragmente potrivite pentru contextul stării mele, și-am vrut să ți le împărtășesc și ție:
„Singurătatea e materia primă a reflexivității și a construcției de sine. „Dumnezeu - s-a spus - e ceea ce fiecare știe să facă cu propria sa singurătate.” Nu se poate trăi prin aglutinare, nu se poate supraviețui interior în condiția unei sociabilități perpetue. Sfârșești, inevitabil, prin a-ți pierde chipul, prin a deveni un ins statistic. Orice om are nevoie (chiar când nu-și dă seama) de episodul nutritiv al unei confruntări solitare cu adâncul și cu înaltul său, cu terorile sale, cu portretul său, cu unicitatea destinului său.”
„Răgazul e valorificarea intensă a non-activității. E înlocuirea eficienței prin plăcere, savoarea decuplării, capacitatea de a te lăsa absorbit de respirația lumii, fără să i te opui, fără să intervii cu deprinderile proprii în metabolismul ei. De la gratuitatea hobby-ului până la experiența totodată subtilă și simplă a vidului, răgazul e recuperarea identității tale reale, neconjuncturale, eliberate de obligații, utilități și urgențe. O ieșire igienică, pe verticală, din registrul actualității. Cu alte cuvinte, un moment de libertate.”
concluzie: „Fără complementul răgazului restaurator și fără vaccinul singurătății, munca recade în semnificația ei orginară: aceea a pedepsei meritate, după derapajul păcatului orginar.”