poveste de Cireșar: dor de munte

Mi-e dor de-un vârf de munte; mi-e dor să urc un munte. Să-mi simt picioarele tremurând obosite și inima tresărind sfioasă la fiecare gură de aer proaspăt inspirată. Să-mi simt plămânii eliberându-se și ochii deschizându-se larg, laaarg...Să inhalez liniște. Să văd norii dedesupt, să mă simt mai aproape de cer...Să pot să mulțumesc în tihnă pentru tot ce primesc. Să respir curat, să respir verde, să respir albastru, să respir alb... Să-mi car frământările și să le ascund sub o stâncă; să le las acolo, apoi să urc mai departe. Să beau apă limpede ca gheața și să-mi trezesc fiecare încăpățânare cu câte un căuș de lacrimă. Să șed și să privesc minunăția naturii. Să ascult vântul și să mă las purtată de cântecele lui. Să adun câte-o floare de pe lângă cărare. Să mă bucur de susur, de frunze, de prăpastie, de armonia nearanjării, de limpezime, de fluier de cioban, de zbor înălțător, de tot ce e curat și pur...Mi-e dor să simt că trăiesc o viață într-o singură zi. Mi-e dor să urc un munte. Un munte unde întrebările să dispară, limpezind drum seninătății. Aștept să urc din nou un munte...un munte...un munte...un munte...mi-e dor să urc pe-un vârf de munte.