Cât de ușor e să privești oamenii în ochi?
Eu n-aș putea răspunde la această întrebare. Din lașitate, din neștiință, din neputință, din...toate la un loc. Tot ce știu e că mereu, printr-o inexplicabilă minune, simt ochii care mi se potrivesc, ochii luminoși și limpezi, ochii celor cu suflet pe aceeași lungime de undă cu mine. Și totuși, dacă ar fi să mă gândesc la bunul meu mic prieten prinț și să-l citez („Les yeux sont aveugles. Il faut chercher avec le coeur.”), aceștia s-ar părea că sunt înșelători...În acest caz, sunt o oarbă cu ochi galbeni care-și poartă detectorul de inimi în privire.
Am și uitat de câte ori întrebam: „ce culoare au ochii tăi?”, ca și cum prin culoare aș fi putut vedea copilul pe dinăuntru. Nu-i ușor să privești oamenii în ochi, dar e minunat să poți deschide ușa, să te așezi liniștit sau liniștită și să spui doar: „Gata, am venit! Te ascult. Ce bine că te văd!”